Sectarizarea bisericii

Am vizionat săptămâna aceasta documentarul intitulat „Cele mai periculoase zece secte din lume” ca să înțeleg prin prisma mai multor cazuri, procesul de sectarizare care se ascunde în spatele noțiunii de „oficial” – canal media oficial, vorbitor oficial sau acreditat, comunicat oficial, doctrină oficială etc. – cu care „mai-marii” bisericești se năpustesc să stingă orice încercare de a spune adevărul „cu subiect și predicat” sau de a numi cu „nume și prenume” nevoile duhovnicești personale. Sigur, sectarizarea bisericii nu este niciodată evidentă din interior și prin urmare greu de acceptat. Dar simptomele sunt manifeste și greu de contestat în mod obiectiv. Adunările nu mai sunt guvernate precum bisericile, ci precum tribunalele, startup-urile, dinastiile, scenele sau rețelele comerciale emoționale. Limbajul este pios, dar structura este lumească. Se numește „acoperire spirituală” când se transformă în control. Se numește „onoare” când devine imunitate pentru lider. Se numește „viziune” când nimănui nu i se mai permite să pună o întrebare. Se numește „creștere” când am învățat pur și simplu cum să manipulăm oamenii. Se numește „ungere” când talentul a înlocuit dăruirea. Și se numește „atac dușmănos” imediat ce adevărul cere să fie auzit. Am uitat că biserica nu este un club pentru supraviețuitori anxioși, nici un teatru al autocelebrării. Isus a instituit Biserica – nu bisericile – ca mod vizibil de guvernare pentru poporul său, pentru ca acesta să poată trăi conform Cuvântului Său, în comuniune frățească, rugăciune, sfințenie, misiune și speranță. În Faptele Apostolilor, Biserica apare învățată, adunată, perseverentă, generoasă, încercată și misionară. Nu era perfectă, dar era orientată spre slava lui Dumnezeu, nu spre propria sa autoprezentare.

Astăzi, oscilăm între două caricaturi. Pe de o parte, o religie a performanței euforice, unde totul trebuie să fie „puternic”, „excepțional”, „istoric”, „profetic”, „fără precedent” – tot ce lipsește sunt mașinile de fum din Sfânta Sfintelor. Pe de altă parte, o credință călduță, minimalistă, defensivă, rușinată de ea însăși, redusă la o gestionare morală a vieții obișnuite cu câteva doze de limbaj spiritual pentru a evita scufundarea completă în gol. În ambele cazuri, Împărăția este retrogradată. Pe de o parte, este înlocuită de spectacol. Pe de altă parte, de plictiseală politicoasă. Pe de o parte, experiența superficială este exaltată. Pe de altă parte, doctrina este păstrată fără foc. Pe de o parte, se promite victoria permanentă. Pe de altă parte, se acceptă înfrângerea cronică. Am transformat biserica într-un loc în care învățăm să vorbim despre orice fără să ne pocăim vreodată de nimic. Știm cum să analizăm „problemele sociale”, „schimbările generaționale”, „noile provocări misionare”, dar nu mai știm cum să ne rugăm, cum să mărturisim credința, cum să dăm înapoi ceea ce am luat, cum să ne reparăm greșelile când am suferit, cum să-i ascultăm pe cei pe care i-am zdrobit în numele ordinii, al muncii sau al reputației slujirii.

Ceea ce mă împiedică să mă afund în simplu cinism religios este că Isus nu a promis niciodată o ascensiune liniară, ușoară, glorioasă în ochii lumii, a unei credințe din ce în ce mai pure înainte de întoarcerea sa. El a vorbit despre seducție, profeți falși, iubire rece și nelegiuire crescândă. El a pus această întrebare care mă urmărește tot timpul: „Când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe pământ?” Nu a spus aceasta pentru a alimenta panica noastră apocaliptică preferată. A spus-o pentru a ne trezi la vigilență. Declinul credinței prezis de Isus nu este doar o scădere statistică a practicii religioase. Este mai profund, mai serios, mai subtil. Este erodarea interioară a încrederii ascultătoare. Este o credință care vorbește doar în cuvinte și nu mai poate tolera contradicția Evangheliei. Este o credință care dorește beneficiile simbolice ale creștinismului fără scandalul crucii. Este o credință care venerează ideea lui Isus, dar respinge suveranitatea Sa concretă. Este o credință care cântă „Sfânt, Sfânt, Sfânt” la adunare și negociază cu fiecare idol în timpul săptămânii. Este o credință care invocă iubirea pentru a neutraliza adevărul sau invocă adevărul pentru a scuza absența iubirii. În ambele cazuri, Hristosul cel viu dispare în spatele manipulărilor noastre pioase. Trăim vremuri de confuzie gravă, de abateri reale, de răcire a iubirii, de oboseală doctrinară, de compromisuri morale, de fascinație pentru imagine, de suspiciune față de adevăr, de o spiritualitate fără coloană vertebrală și de o religie care este uneori foarte zgomotoasă și foarte goală.

Am nevoie de o comunitate care se roagă cu adevărat, nu doar una care „se deschide în rugăciune”. Am nevoie de predici care să mă expună lui Dumnezeu, nu doar elocvenței. Am nevoie de lideri care știu să ceară iertare. Am nevoie de comunități în care cei slabi nu sunt folosiți ca fundaluri pline de compasiune pentru a strânge fonduri. Am nevoie de imnuri care să fie mai mult decât generatoare de emoții repetitive. Am nevoie de Cina Domnului ca de un foc blând al adevărului. Am nevoie de tăcere. Am nevoie de Scriptură citită cu cutremur. Am nevoie să vorbim din nou despre judecată, nu pentru a teroriza, ci pentru a reda harului greutatea sa magnifică. Am nevoie să vorbim din nou despre cruce, nu ca de un simbol cultural, ci ca de condamnarea vechiului meu „eu” și de sursa noii mele vieți. Am nevoie să nu folosim promisiunea revenirii lui Isus pentru a alimenta fantezii, speculații și panici profitabile. Am nevoie de frați și surori care Îl iubesc pe Isus suficient încât să prefere adevărul confortului, credincioșia influenței și sfințenia succesului religios.