A cui este biserica? Nici a ta, nici a mea, nici a lor!

Biserica nu aparține oamenilor. Ea este „poporul lui Dumnezeu”, „templul Duhului”, „trupul lui Hristos”. Și dacă Dumnezeu este proprietarul, atunci, niciun președinte, niciun pastor, niciun donator, niciun stat, niciun grup cultural sau social nu poate spune: „Aceasta este a mea”. Biserica nu este o societate cu răspundere limitată ai cărei membri sunt acționari. Nu este o fundație ai cărei clerici sunt singurii administratori. Nu este un patrimoniu național, un club memorial sau o rezervă de identitate. Este un dar, o chemare, o responsabilitate încredințată pentru o perioadă. Știm asta. Cântăm asta. Predicăm asta. Dar acțiunile noastre spun o poveste cu totul diferită, spun o poveste despre „biserica noastră”. Și când Biserica aparține oamenilor, Dumnezeu devine un oaspete nepoftit. I se acordă o oră, un colț al altarului, o predică pioasă, cu condiția să nu ne perturbe echilibrul. Dacă cere iertare, invocăm prudență. Dacă cere împărtășire, invocăm sustenabilitate bugetară. Dacă cere primirea străinului, invocăm siguranță. Dacă cere iertarea datoriilor, invocăm realism economic. Nu-l expulzăm brutal, îl domesticim. Îl transformăm într-un garant moral, o mascotă pentru proiectele noastre, un argument al autorității.

Când biserica este concepută ca un bun deținut, ea exclude. Cei care „nu sunt de aici”, cei care nu cunosc sârguința, cei care nu contribuie suficient, cei care pun întrebări, cei care ne perturbă obiceiurile, devin intruși. Vorbim despre primire, dar construim granițe invizibile. În unele comunități, biserica seamănă cu o moștenire culturală, o casă de familie. Mai mult decât atât, însușirea umană a bisericii o transformă într-o sursă de venit, prestigiu și influență. Există cariere ecleziastice. Există lupte pentru putere. Există abuzuri de autoritate și abuzuri spirituale. Nu spun că toți cei aflați în poziții de putere sunt corupți. Dar sistemul de proprietate creează stimulente perverse. Reputația instituției este protejată înaintea victimelor. Bunurile sunt apărate înaintea săracilor. Bugetele sunt sfințite mai degrabă decât oamenii. Vitalitatea unei comunități se măsoară prin numărul de membri, donații și dimensiunea clădirilor sale, mai degrabă decât prin calitatea iubirii, dreptății și adevărului său. Biserica deținută de oameni ajunge să reproducă logica lumii: competiția dintre comunități, controlul resurselor, comunicarea instituțională, notorietatea liderilor. Avem strategii de creștere precum afacerile, produsele religioase și obiectivele de marketing. Toate acestea nu sunt trupul lui Hristos. Sunt o mașinărie pentru menținerea puterii. Și când puterea este amenințată, mașina se apără. Înăbușă scandalurile, marginalizează vocile critice și îi sacrifică pe cei mai vulnerabili. Acesta este fructul amar al proprietății. Pentru a poseda, trebuie să controlezi. Pentru a controla, trebuie să excluzi. Pentru a exclude, trebuie să minți. Nu vrem asta. Dar fără o convertire profundă, alunecăm în ea.

Biserica, însă, îi aparține lui Dumnezeu, ea nu este proprietatea niciunei națiuni, niciunei linii, niciunui grup social. Este un cort, nu o fortăreață. Dacă vom continua să tratăm biserica ca pe o proprietate umană, criza se va agrava. Oamenii de bunăvoință vor pleca, nu pentru că nu mai cred în Dumnezeu, ci pentru că nu mai pot tolera căile noastre posesive. Tinerii fug de instituțiile care au parfumul de proprietate, de apartenență la clan și la putere. Ei caută locuri unde se poate respira generozitate, dreptate și adevăr. O biserică posedată de oameni moare încet, chiar dacă conturile sale sunt echilibrate. Devine un muzeu, o asociație de patrimoniu, un lobby identitar. Își păstrează zidurile, dar își pierde sufletul. În schimb, o biserică al cărui proprietar este Dumnezeu seamănă cu Evanghelia. Este săracă, fragilă, deschisă, tulburătoare și vibrantă. Nu are nevoie să se apere pentru că nu are nimic de posedat. Poate risca totul pentru că siguranța ei se află în altă parte. Poate primi străinul, poate ierta datoriile, poate elibera sclavii, pentru că știe că Dumnezeu va purta de grijă. Poate pierde, pentru că nu a posedat niciodată cu adevărat. Aceasta este biserica pe care vreau să o slujesc.

Cui îi aparține biserica? Lui Dumnezeu sau oamenilor? Nu arunc cu piatra în nimeni. Îmi pun mai întâi întrebarea mie însumi. Suntem cu toții tentați să transformăm sacrul în siguranță, credința în moștenire, comunitatea într-un clan. Această ispită distruge și desfigurează Evanghelia. Lumea nu are nevoie de proprietari religioși. Are nevoie de martori deposedați, de gardieni care nu posedă, de slujitori care nu controlează. Cred că biserica își va recăpăta puterea atunci când va accepta să nu-și mai aparțină. Atunci, va fi cu adevărat pentru toți, pentru că, în sfârșit, va aparține numai lui Dumnezeu.