Vinde tot ce ai!

Ești bogată, te-ai îmbogățit și nu duci lipsă de aproape nimic. Îți mai lipsește „doar” viața veșnică. Ești o tânără bogată care vine la Isus cu înfățișare smerită și întreabă cântare după cântare, predică după predică, slujbă după slujbă: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Sigur, păzești poruncile. Le păzești și cu ce rigurozitate! N-ai neglijat pe nimeni, nici măcar pe cel pe care atâția alții l-au uitat. Ai păstrat ziua, litera, memoria. Ai dreptate să spui că Legea este sfântă. Tânărul din evanghelie avea și el dreptate. Isus nu pune la îndoială credincioșia lui. Nu-i spune: „Te înșeli în privința poruncilor”. Îi spune: „Îți lipsește un lucru”. Doar unul. Și acest lucru nu era o altă doctrină, o altă respectare, un alt adevăr. Era o deposedare de bunurile acumulate. Și ție îți lipsește tot un lucru. Nu cunoștințe suplimentare, căci ai acumulat mult, ci o renunțare. „Du-te, vinde tot ce ai…” Deții spitale, universități, edituri, rețele de televiziune, stațiuni de vacanță, clădiri, școli, grădinițe, divizii, conferințe. Deții terenuri, conturi, investiții, fonduri de pensii. Deții organigrame atât de complexe încât necesită instruire pentru a fi înțelese și comitete atât de numeroase încât este nevoie de un comitet pentru a le coordona. Nu spun că toate acestea sunt rele. Tânărul nu furase averea. Dar îți pun întrebarea pe care el nu a reușit să o audă: dacă Domnul ți-ar cere să vinzi totul, ai putea? Ai putea vinde un spital astfel încât cei care nu ar avea niciodată acces la el să poată fi tratați gratuit? Ai putea închide o instituție care servește doar propriei supraviețuiri? Ai putea renunța la o clădire care te onorează pentru a-i hrăni pe cei care nu-i vor trece niciodată pragul? Ai putea prefera sărăcia veselă a primilor discipoli respectabilității confortabile a instituțiilor consacrate? Dacă răspunsul este „nu este atât de simplu”, atunci ai înțeles de ce tânărul a plecat trist.

Dar cele mai mari bunuri ale tale nu sunt cele materiale. Sunt activele intangibile, cele pe care nu le vedem pentru că le purtăm ca pe o a doua piele. Vinde-ți certitudinea de a fi rămășița. Te-ai crezut pusă deoparte, gardiană a unui mesaj final, santinelă a vremurilor din urmă. Poate că ai fost. Însă cei care știu că sunt aleși uită repede că au fost aleși pentru a sluji, nu pentru a se distinge. Și tânărul credea că are dreptate. Tocmai asta l-a împiedicat să-L urmeze. Vinde-ți tablourile profetice. Statuile cu picioare de fier și lut, animalele/fiarele, coarnele, datele, cronologiile. Ai petrecut atât de mult timp scrutând viitorul încât ai uitat să te uitați la aproapele tău. Hristos nu a spus: „Îi veți recunoaște după interpretarea lui Daniel”, ci „după roadele lor”. Vinde-ți mândria de sănătate. Ai avut dreptate să predici sobrietatea, cumpătarea și grija pentru trup. Dar câte mese au fost judecate, câte farfurii scrutate, câți frați au fost măsurați după ceea ce au mâncat sau băut? Împărăția lui Dumnezeu, spunea Pavel, „nu este o chestiune de mâncare și băutură, ci de dreptate, pace și bucurie”. Vinde-ți respectul pentru scrierile care însoțesc Scriptura. Nu pentru a le disprețui, ci pentru a înceta a le impune ca arbitru final. O voce care te-a ajutat să crești nu ar trebui să devină bariera care te împiedică să mergi mai departe. Vinde-ți frica de lume. Ți-ai dorit atât de mult să te păstrezi curată încât uneori te-ai ținut departe. Departe de săraci, de marginalizați, de răniți, de cei care nu-ți cunosc căile. Isus a mâncat cu păcătoșii. Nu avea un imn, o cântare cu care să se protejeze de ei. Vinde-ți chiar și așteptarea. Da, chiar și asta. Ai așteptat întoarcerea Învățătorului de atât de mult timp încât așteptarea a devenit identitatea ta. Dar cei care așteaptă în picioare, cu ochii ridicați spre cer, riscă să-L rateze pe Hristos, care deja îi așteaptă, întins pe marginea drumului, deghizat în străin, bolnav sau prizonier. Vinde-ți cu așteptarea și numele. Acel nume pe care l-ai înregistrat la oficiul de mărci, care acum aparține legilor umane și nu ale cerului – dă-l înapoi. Hristos nu a înregistrat niciodată un logo. Duhul nu este oferit sub licență. Cel mai compromis bun din inventarul tău nu este o clădire sau o fabrică, este această idee protejată legal că Evanghelia ar putea fi proprietate. Vinde-ți toate drepturile, pretențiile, imaginea, controlul. Ai închis în seifuri corporative ceea ce numești „moștenire” – texte sacre, texte doctrinare, programe, referințe. Dar nimeni nu a moștenit vreodată viața veșnică prin drepturi de autor.

Vinde, apoi dăruiește. Nu este vorba despre a distruge, ci despre a da mai departe. Ceea ce posezi are valoare, de ​​aceea trebuie să o dai mai departe. Dăruiește-ți cunoștințele celor care nu au acces la educație, fără a le cere bani sau angajamentul prealabil. Dăruiește-ți grija celor care nu pot plăti niciodată, fără a transforma fiecare spitalizare într-un discurs de vânzare. Dăruiește-ți locurile de cult celor care dorm afară în timpul săptămânii. Dăruiește-ți vocea celor fără glas, chiar și atunci când te costă pacea ta politică. Dăruiește-ți timpul, energia, creativitatea celor care nu-ți vor da nimic în schimb. Mai presus de toate, dăruiește ceea ce crezi că este moștenirea ta. Căci o moștenire păzită cu gelozie devine un mormânt. Doar o moștenire împărtășită devine viață. Tânărul voia să moștenească viața veșnică, așa cum se moștenește o proprietate: primind-o, adăugând-o la ceea ce rămâne. Isus îi dezvăluie că viața veșnică nu se dobândește prin acumulare, ci prin deposedare. Nu se moștenește păstrând-o, se moștenește renunțând la ea.

Aceasta nu este o chemare la sărăcie, este o promisiune de abundență. Martorul credincios și adevărat nu cere să pierzi totul. El propune un schimb. Pietre pentru comoară. Structuri pentru o prezență. Certitudini pentru o relație. Ți-e frică să dispari ca biserică dacă vinzi totul. Dar biserica nu a fost niciodată clădirile ei, nici statutele ei, nici manualele ei, nici măcar doctrinele ei. Biserica este un popor care urmează. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Aceasta este esența tuturor lucrurilor. Vânzarea nu este un scop. A dărui nu este un scop. A urma este scopul. Și nu Îl poți urma cu mâinile pline. Hristos nu te cheamă să devii sărac de dragul sărăciei. Te cheamă să devii suficient de ușor pentru a merge în urma Lui pe drumurile prăfuite unde El este deja. Unde nu există amvon, nici buget, nici adunare generală, doar chipuri, doar fețe. Și viața veșnică este aceasta…