Nihil sine Deo, totul cu BMW: capitularea în cabriolet a unei biserici fără busolă
Există fotografii care spun mai mult despre starea unei instituții religioase decât o sută de rapoarte de bilanț ale Consiliului Anual al Conferinței Generale (General Conference Annual Council SDA) 2026 care are loc zilele acestea. Șase tineri în costume negre, în fața unei săli de evenimente cu coloane albe. În spate, un cabriolet gri-albăstrui cu faruri aurii. Deasupra, litere de copertă de revistă: „Comitet”. Dedesubt, o frază pioasă: „Cu Dumnezeu înainte”. Și deviza: Nihil sine Deo. Acesta este afișul comitetului AMiCUS Suceava 2026-2027. Îl iau drept caz de studiu. Nu pentru că ar fi o excepție, ci pentru că este o hârtie de turnesol. Imaginea nu are nimic dintr-un rămas-bun, ci dimpotrivă, este un început. In realitate, ea este chiar rămasul-bun.
Conducerea « clementă » și conformiștii de serviciu limitați vor spune, firește, că este doar o glumă vizuală, o încercare de a „vorbi pe limba tinerilor”. Aș vrea însă să luăm acest argument în serios, pentru că el este un simptom : fie că imaginile sunt generate de o inteligență artificială (IA), fie că sunt doar fabricate după aceeași gramatică (lustru, pozare de catalog, lux de împrumut, modelul influencerului), ele vorbesc aceeași limbă: limba lumii care vinde, fără nici o urmă a ceea ce numim, de peste două mii de ani, Evanghelie. Nihil sine Deo apare într-un post în care nu există nimic care să trimită la Dumnezeu. Există mașina, costumul, poza, brandul. Deviza latină a rămas ca o etichetă lipită pe un produs care nu o mai conține. Nu este o chestiune simplă de a fi pe placul tinerilor, este o demisie, o neputință, o incapacitate de a traduce public ceea ce reprezintă simbolic biserica. Este o chestiune de semantică instituțională: o biserică spune ce este și prin ceea ce comunică, iar această comunicare emanând de la AMiCUS Suceava este simbolul iresponsabilității.
Nu umorul este problema. Ci modul în care este folosit, complet în decalaj cu tot contextul, întrucât transformă evenimentul căruia i se aplică – alegerile Amicus – în derizoriu, într-o formă de batjocură legitimată instituțional, de biserica însăși. Efectiv, umorul are o veche și nobilă funcție în tradiția creștină: temperează puterea, deconspiră orgoliul, apropie. Dar umorul cere o distanță lucidă față de ceea ce ironizezi. Aici nu există distanță, există ridiculizarea publică a bisericii oficiale. Pozele nu glumesc, de pildă, pe seama culturii luxului, ci o imită cu seriozitate de catalog punând-o sub patronajul lui Dumnezeu.
Este un caz tipic unde se confundă umorul cu bêtisier-ul: culegerea de gafe care amuză pentru că nu are miză. O instituție religioasă care comunică public nu își permite bêtisier-ul ca limbaj oficial. Fiecare imagine publicată cu însemnele ei este un act de comunicare publică, nu o glumă între prieteni.
Să fie clar pentru cei care citesc acest bilet: nu tinerii sunt aici acuzații. Ei au făcut ce fac toți cei de vârsta lor, în lipsa unei pedagogii si îndrumări: au folosit gramatica vizuală pe care le-a oferit-o lumea și, mai nou, au făcut apel la IA fără „mod de utilizare”. Responsabilitatea aparține însă liderilor bisericii și consilierilor lor în comunicare, dacă există, sau absenței lor, dacă nu există. Nici o instituție religioasă cu un consilier de comunicare competent nu ar lăsa să plece în public o asemenea imagine fără să se întrebe ce spune ea, cui, cu ce efect asupra credibilității sale. Aceste poze sunt dovada unui vid: al expertizei, a incompetenței conducerii, și, în fine, la nivel personal, al lipsei de conștiință morală. Sunt, într-un cuvânt, o alertă, dar nu la faptul că tehnologia ar fi inamicul, ci oglinda.
Nu predic aici luddismul. Biserica a folosit, în fiecare epocă, tehnologia timpului ei, de la codex la tipar, la radio, la televiziune, apoi la Internet și rețele sociale, iar acum la IA. Dar între a folosi o tehnologie și a-i preda sensul există un abis. Gutenberg tipărea Biblia; algoritmul de azi, lăsat nesupravegheat, tipărește estetica lumii și o botează cu numele lui Dumnezeu, iar liderii bisericii abandonează și misiunea și formarea tinerilor în mâinile IA, convertindu-și acțiunile în imagini ale lumii. Liderii au abandonat forma și conținutul credinței: ceea ce o făcea recognoscibilă, diferită, jenantă uneori, dar necesară.
Nu e prima oară când scriu despre criza instituțională a bisericii. Am pus în discuție, în spațiul adventist în mod deosebit, violența spirituală și abuzurile tăcute, slăbiciunea științifică a unei confesiuni care vrea să fie universitară fără a fi încă riguroasă, instrumentalizarea politică a liderilor religioși în campaniile electorale etc. Fiecare dintre aceste dosare spune același lucru în registre diferite: instituția și-a pierdut ancora și o caută în afară (în putere, în prestigiu, în tehnologie, în imagine) în loc să o regăsească înăuntru.
Pozele de la Amicus Suceava sunt episodul cel mai inofensiv al acestei serii, și tocmai de aceea cel mai revelator. Nu are victime, nu are scandal. Are doar o evidență: nimeni, în lanțul de decizie, nu a văzut problema. Iar asta spune mai mult decât orice scandal.
Ce este de făcut? Nu retragerea afișelor este acum problema (deși ar fi cazul!), ci înțelegerea lor. O instituție care are un mesaj trebuie să știe să-l traducă fără să-l dizolve. Aceasta cere trei lucruri: consilieri în comunicare adevărați, nu prieteni cu un telefon bun; o doctrină a imaginii, adică o reflecție asumată despre ce poate și ce nu poate Biserica să spună în limbajul lumii; și curajul de a spune tinerilor că identitatea lor nu se măsoară în like-uri și în cabrioletele sau ceasurile altora.
Nihil sine Deo. Fără Dumnezeu, nimic. Dar nici cu Dumnezeu pus ca legendă pe orice, fiindcă atunci rămâne doar nimicul.