Refuz binele…
Refuz binele ca program. Refuz binele ca sistem. Refuz binele ca garanție. Refuz binele ca posesiune. Refuz binele ca drept incontestabil pe care cineva îl impune altora. Refuz binele care se numește bun pentru a domina mai bine. Refuz binele care transformă compasiunea în control. Refuz binele care sfințește excluderea. Refuz binele care a făcut din biserica un maldăr de ruine. Refuz binele care a dizolvat ordinea. Refuz binele care a făcut din templu un teatru, din altar o tejghea, din mâna care binecuvântează mână care lovește. Încetați să mai impuneți binele transformat în program și înarmat cu legi, granițe și colecte pe câmpurile de luptă ale bisericii. Nu mai confundați bunătatea cu ordinea, compasiunea cu conformismul și prezența lui Dumnezeu cu sunetul concertelor, cu postările publicitare impulsive ale proiectelor lucrative și cu grandoarea politică a instituțiilor și relațiilor. Este timpul să vă aduceți aminte că binele nu vă aparține. Nu este produsul bisericii „triumfătoare”. El este excepția fragilă din inima unei lumi însângerate. Priviți istoria pe care o purtăm în noi. De fiecare dată când am pretins că stabilim Împărăția prin forță, am semănat violență în numele mântuirii. Ideologiile creștine – cele care au mobilizat masele, au justificat războiul sfânt, au legitimat opresiunea și au construit regimuri în care crucea a servit drept steag al puterii – au trădat Evanghelia. Răul nu vine doar de la cei care îl resping pe Hristos. De cele mai multe ori el apare din propria noastră certitudine de a fi de partea binelui. Când bunătatea devine un program absolut, când se impune conștiințelor prin coerciție sau prestigiu, se corupe. Devine violență morală. Creează dușmani acolo unde erau doar frați.
Binele nu se impune de către o structură. Nu coboară din vârful unei ierarhii. Iese la iveală în secret, în actul individual, în gestul pe care nimeni nu-l fotografiază și pe care nimeni nu îl postează pe rețelele sociale. O masă împărtășită cu cineva pe care îl numim străin. O mână așezată pe rana unui corp pe care societatea l-a făcut invizibil. Un refuz clar de a-l reduce pe celălalt la funcția sa, la grupul său, la vina sa, la amenințarea sa. Adevărata bunătate nu este o teorie morală proclamată de la amvon, ci o relație concretă, întrupată, vulnerabilă. Ea cere să vedem cu adevărat suferința persoanei din fața noastră și să răspundem fără calcule. Există o scânteie în fiecare persoană pe care nimic nu o poate stinge complet. Chiar și atunci când violența dezumanizează, chiar și atunci când instituția zdrobește, rămâne, în adâncul ființei, un punct legat de bine, o capacitate ireductibilă de a răspunde chemării celuilalt. Aceasta nu este o posesiune a bisericii. Este un dar original pe care Dumnezeu l-a semănat în însăși carnea umanității. Rolul nostru nu este să-l controlăm, ci să-l păstrăm. Să creăm spații – nu sisteme – unde această scânteie poate respira. Dumnezeu nu se arată în construcțiile bisericilor, în comitele sau în declarațiile noastre solemne. El se manifestă incognito. Divinitatea nu strigă. Ea se revelează în bunătatea umană, în capacitatea de a păstra viața, în responsabilitatea tăcută față de cel care cade. Căutăm minuni spectaculoase, dovezi de putere, semne care să ne legitimeze autoritatea, dar Hristos trece printre noi sub înfățișarea săracului, a prizonierului, a bolnavului, a celui de care am învățat să ne temem. Dacă nu-L recunoaștem acolo, nu-L vom recunoaște nicăieri, nici măcar în cel mai aurit tabernacol.
Binele nu este niciodată proprietatea noastră definitivă. El este un har care trebuie primit în fiecare dimineață, un foc care trebuie aprins în întuneric. Prin urmare, biserica trebuie să înceteze să se creadă custode exclusiv al bunătății. Trebuie să se elibereze de logica programului absolut. Trebuie să renunțe la tentația de a mobiliza, de a constrânge, de a defini cine este înăuntru și cine este afară în numele unei moralități superioare. Împărăția Cerurilor nu este un imperiu care trebuie construit, ci o realitate care germinează în gestul simplu prin care o persoană răspunde la vulnerabilitatea alteia. Acolo, în acest anonimat, în această discreție, este prezent Dumnezeu. Ideal ar fi să ne convertim instituțiile. Nu distrugându-le cu ură, ci golindu-le de pretenția lor la putere. Fie ca bisericile noastre să devină locuri unde binele se vede cu adevărat. Fie ca slujbele noastre să nu mascheze suferința lumii în spatele frumuseții riturilor. Fie ca discursul nostru să nu înlocuiască niciodată acțiunea concretă cu programele teoretice. Binele este fragil, trecător, aproape invizibil. Acest bine este singura realitate care merită numită creștină. Binele nu este în marile programe instituționale. Binele este în felul în care îi privim pe cei care suferă. Hristos ne așteaptă acolo.
Iată de ce, în biserică, eu recunosc binele doar ca excepție. Ca emergență. Ca fragilitate. Ca un gest care nu poate fi explicat, justificat sau garantat. Ca o posibilitate de a primi și de a aduce la viață. Ca o pace care se lasă atinsă. Ca o binecuvântare care se lasă primită. Ca speranță care nu se impune, ci este oferită. Singura speranță demnă de cel care a văzut ruinele bisericii și care rămâne în picioare printre ele.