Criza de ștergare – Biserica nu are nevoie de reformă!
Prima datorie a Bisericii nu este să supraviețuiască. Nu este să umple sălile. Nu este să aibă cea mai bună echipă de oficianți sau cel mai impresionant sistem de sunet. Nu este să țină discursuri despre conducerea slujitoare în timp ce mai-marii ei trăiesc cu privilegii domnești. Prima datorie a Bisericii este să-și amintească faptul că nu este nimic mai mult decât un grup de păcătoși mântuiți, spălați cu sângele unui Om gol pironit pe cruce. Și, prin urmare, singura sa legitimitate constă în a îngenunchea și a spăla picioarele celor murdari. Nu în teorie. Nu pe Facebook Live. Nu cu proiecte caritabile ingenios comercializate. Ci, cu adevărat. Cu mâinile. Cu lacrimile. Cu timpul pierdut care nu aduce nimic în termeni de imagine. Isus nu a spus: „Mergeți mai departe și faceți din toate națiunile abonați premium”. „El a zis: „Duceți-vă, dar, și faceți ucenici din toate neamurile… și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Dar mai presus de toate, chiar înainte, luase un ștergar, Și-a încins mijlocul și le-a spălat picioarele prietenilor Săi. Inclusiv picioarele lui Iuda. Inclusiv picioarele lui Petru, care avea să-L lepede de trei ori înainte să cânte cocoșul. Aceasta este prima datorie. Toate celelalte sunt doar vorbe.
Astăzi, îi instruim pe păstori așa cum îi instruim pe directorii generali. Îi învățăm comunicarea nonviolentă, gestionarea conflictelor, povestirea, viziunea bisericii, indicatori cheie de performanță pastorală, cum să urce în carieră. Le oferim salarii confortabile, finanțări, locuințe etc. Și între timp, văduva bisericii dă 10% din pensia ei de la CAP-ul de altădată de câțiva lei pe lună pentru ca păstorul X, Y sau Z să poată avea aer condiționat în biroul său, să facă vacanțe în locuri exotice, să își arate pe rețelele sociale opulența trupului și a meselor încărcate într-atât încât nu mai e loc să pui nimic. Nu arunc cu pietre. Pentru că am fost de ambele părți. Am fost tânărul idealist care voia să dea totul și am fost cel care accepta salariul, recunoașterea, titlul. Și în adâncul sufletului, am simțit putregaiul insidios al compromisului. Frați pastori, preoți, lideri, autoproclamați șefi, nu sunteți șefi. Nu sunteți influenceri ai lui Dumnezeu. Nu sunteți nici directori și nici președinți ai Împărăției. Sunteți slujitori. Chiar sclavi, dacă citiți corect greaca Bibliei: „doulos”. Sunteți niște „neica nimeni” cumpărați cu un preț imens pentru a fi dați gratuit. Dacă mâine dimineață ați pierde totul – salariul, titlul, respectul, sala, microfonul – ați mai rămâne în biserică doar ca să spălati picioarele dependenților de droguri pe stradă la 3 dimineața? Ați mai fi aici doar să o ascultați pe o bătrână spunând aceeași poveste pentru a 117-a oară, să o ascultați pentru că nu o mai ascultă nimeni? Ați mai fi aici doar să-l îngropați pe copilul care a murit de supradoză, pe cel pe care biserica îl anunță decedat din cauza unei insuficiențe cardiace? Dacă răspunsul este nu, atunci nu sunteți păstori. Sunteți angajați. Și Biserica nu are nevoie de angajați. Are nevoie de slujitori, de servitori, de robi.
Criza ștergarului încins în jurul brâului a transformat comunitățile în mașini de consum spiritual unde binecuvântările sunt vândute cu amănuntul, unde accesul VIP la prezența lui Dumnezeu este plătit, unde predicatorul plânge pe scenă, dar trăiește ca un aparatcic. Și oamenii aplaudă. Pentru că li se oferă un spectacol, o emoție, un sentiment de apartenență la ceva măreț. Dar Isus nu este acolo. El este afară, cu prostituatele, cu persoanele fără adăpost, cu deprimații, cu cei care nu își permit ofranda „sacrificială” necesară. Biserica nu are nevoie în primul rând să se reformeze. Trebuie să se convertească. Din nou, iar și iar. În fiecare zi. Exact ca în prima zi. Și Biserica nu este numai păstorul, ești și tu. Ia un lighean. Puțină apă. Un ștergar. Și du-te și spală picioarele cuiva care nu-ți poate răsplăti niciodată. Cuiva care te face să te rușinezi să fii văzut cu el/ea. Cuiva cu care păstorul sau comitetul bisericii tale te sfătuiește să nu te asociezi pentru că „este perturbator”. Fă asta. Fii servitor.
Poate că Dumnezeu ne iartă că I-am transformat trupul într-o afacere. Că am provocat criza de ștergare. Că am preferat slava oamenilor în locul crucii. Că ne-am temut de sărăcie, de insignifianță, de umilință. Poate ne face din nou nebuni de iubire, simpli slujitori, cu un prosop în jurul taliei, slujitori care nu mai au nimic de protejat, de tăinuit, de temut. Poate vrea să Se întâlnească din nou cu noi. Pentru că biserica nu este moartă. Ea moare. Dar ea poate alege să moară precum Învățătorul ei, cu brațele deschise, cu picioarele străpunse, slujind până în ultima secundă tâlharii răstigniți în dreapta și in stânga ei. Aceasta este prima ei datorie. Slujirea. Și este singura care rămâne.