Cine are dreptul la biserică ? Când comunicarea excomunică
Violența verbală distruge comunicarea și, prin aceasta, legătura socială, și deci comunitatea. Fie că este fulgerătoare, polemică sau indirectă, născută din emoție, relație sau context, ea se înscrie într-un raport de forță în care cuvântul devine un mijloc de dominație și de cucerire simbolică a spațiului și a puterii. Astfel, violența verbală exprimă negarea relației cu celălalt, negarea comunicării însăși, fiind marcată de abuz și de voința de dominare a unei persoane asupra alteia. Când liderii religioși/pastorii îi reprimă public pe cei care formulează critici, în mod special atunci când ele sunt legitime, prin comunicate, predici sau alte forme de interacțiune, utilizând un discurs violent, nu numai că le confiscă acestora dreptul la exprimare, dar îi exclude simbolic din comunicare și, deci, din comuniune, adică de la participarea socială și spirituală la comunitatea de credincioși. Aceasta limitare, care utilizează un discurs violent verbal, este o închidere a comunicării: comunicarea înseamnă relație, legătura socială, fără de care este imposibil să faci comunitate și, deci, « să faci biserică ».
Leadership-ul religios, adesea refractar la analizele și luările de poziție publice care solicită reforma instituției religioase, catalogându-le (prea facil !) drept „anti-sistem”, folosește un arsenal ritualic de termeni deja rodați, care relevă de registrul violentei verbale. De exemplu, critica orientată spre reforma bisericii devine, în discursul conducătorilor, o atacare a instituției însăși, contestarea unei strategii este tradusă într-o manieră simplificată ca opoziție față de biserică, iar exprimarea unui dezacord este considerată drept poziție „anti-instituțională”. În anumite discursuri publice ale liderilor religioși, violența verbală este și mai accentuată prin utilizarea unor categorii puternic încărcate: „dușman interior”, „lipsă de loialitate”, „ură”, „lipsă de credință”, „neascultare de Dumnezeu” „neascultare de autoritatea bisericii/conducătorilor” etc. Acest vocabular nu este neutru. În analiza discursului, acest fenomen este numit reîncadrare morală: în locul să-i ofere un răspuns, i se atribuie în mod violent simbolic o intenție presupus ostilă persoanei care o exprimă. În acest fel, liderii religioși abuzează de strategii de limbaj care întrețin violența și polarizarea, pentru a apăra în mod autoritar o poziție de dominare, și nu instituția și misiunea, dotate de un statut special.
Instituțiile religioase ocupă un loc particular în ansamblul social. Ele se bazează pe o dublă legitimitate: o legitimitate spirituală (doctrina, credința…) și o legitimitate organizațională (ierarhie, disciplină internă…). Atunci când membrii – intelectuali, credincioși lambda sau chiar responsabili /pastori – formulează critici privind funcționarea sau guvernanța bisericii, acestea sunt, de regulă, interpretate în două moduri: fie ca reflecție internă legitimă, fie ca o contestare a ordinii instituționale existente. În acest al doilea caz, liderii religioși, establishment-ul în general, dezvoltă un răspuns al recadrației violente și autoritare: critica, analiza și luările de poziție publice nu mai sunt discutate, ci sunt neutralizate simbolic. Această neutralizare se produce prin virulența răspunsului lor, cel mai adesea luând forma unor comunicări oficiale sau predici rostite de la amvon, care mustră și sancționează. Se încearcă astfel diabolizarea instituțională, « oficială », a celor care lansează semnale de alarmă, iar instituția se prezintă ca victimă, deși raportul real dintre părți este inversat, dacă avem în vedere majoritățile tăcute care nu se exprimă public (cu toate că, cel mai adesea, rezonează cu aceste semnale de alarmă).
Această strategie de manipulare discursivă, prin care cel care semnalează este descris nu ca un interlocutor, ca un participant la comunicare, deci la comuniune spirituală, ci ca „pericol pentru instituție”, schimbă natura dezbaterii. Ea nu exprimă o deschidere a liderilor religioși sau a pastorilor către dialog, reflecție sau eventuală schimbare, ci mai degrabă nevoia elementară, personală, de autoprotecție prin prezervarea sistemului. În acest sens, instituția este « luată » prizonieră și, odată cu ea, canalele de comunicare și « accesul oficial » la biserică. Violența verbală instalează o criză a dezbaterii interne și extra-instituționale în biserici, generând o intoleranță instituțională față de orice formă de punere în chestiune a conducerii religioase. Acest discurs de tip „hate” produce, în subsidiar, o instigare la ură comunitară, care vizează intimidarea publică a celor etichetați drept „opozanți anti-instituționali”,
Desigur, la nivel individual, în unele cazuri, această problemă poate fi asociată și cu ceea ce specialiștii numesc „sindromul special al fulgului de zăpadă”, o formă de sensibilitate crescută la critică, ce caracterizează astăzi, atât generațional, cât și prin contaminare socială, și comportamentele instituționale ale unor lideri religioși și pastori. Termenul, atribuit lui Chuck Palahniuk (autorul romanului Fight Club, baza filmului omonim), descrie un tip de sensibilitate derivată dintr-o percepție exagerată a importanței propriei persoane. Un astfel de sindrom, în sens social și societal, coroborat cu violența verbală contribuie la degradarea dreptului autentic la apartenență și participare în biserică.
„Dreptul la biserică” nu se întemeiază pe frică, constrângere sau supunere oarbă față de o autoritate umană, ci pe libertate spirituală, comuniune și respect reciproc. „Dreptul la biserică” presupune participarea activă, prin acțiune comunicativă, la o comunitate de credință, unită prin valori morale și spirituale comune, sub acceptarea unei autorități divine, și nu o obediență mimetică dictată de teama față de o autoritate pământească. Pentru un lider religios/pastor care incarnează instituția religioasă și „poarta” de acces în biserică, semantica violenței verbale poate fi mai periculoasă decât critica deschisă a « dușmanului » care are chip !