Întoarcerea lui Hristos cu vocea cuiva care nu mai așteaptă nimic

Vreau să vă amintesc săptămâna aceasta de o alocuțiune care a fost rostită de Isus noaptea, în jurul unei mese la care participau niște bărbați care presimțeau un dezastru iminent, la doar câteva ore distanță de trădare, negare și suferință. „Să nu vi se tulbura inima… Mă voi întoarce” a pus Isus. Pentru că Isus știa că erau tulburați. Și Isus nu le neagă chinul. El îl lua asupra Sa. Și asta mă copleșește. Dar mă și uimește. Mă pune pe gânduri. Chiar în momentul în care totul se prăbușește, El nu oferă o explicație. El oferă o destinație. Nu spune „Înțelegeți”, ci spune „Așteptați-Mă”.

Observ că în biserică sunt două feluri de membri care sunt atât de asemănătoare încât le confundăm tot timpul. Primul fel est cel încarnat de membrul care crede. El crede bine. El crede corect. El bifează căsuțele Crezului, cunoaște Biblia, își plătește zeciuiala, este prezent la fiecare slujbă. Credința lui este o moștenire. Este bine organizată, bine asigurată, bine mobilată. El și-a instalat credința așa cum se instalează o bucătărie. Este solidă, este ordonată și nu se clintește. Al doilea fel este cel încarnat de membrul care așteaptă. Acesta are aceeași mărturisire de credință, aceleași versete biblice, este mereu pe același scaun în același rând. Dar ceva din el nu stă așezat. Ceva din el veghează. Trăiește cu o ușă întredeschisă în inimă. A înțeles că sintagma „Mă voi întoarce” nu este un apendice decorativ al credinței în jertfa pe cruce a lui Hristos, ci însăși esența Evangheliei. A crede și a aștepta nu sunt două tabere, ci o singură mișcare. A crede, în cuvintele lui Isus, înseamnă a aștepta. Credința biblică nu este adeziunea la un sistem, este încrederea într-o promisiune făcută. Și o promisiune făcută este ceva de așteptat. Când cineva drag îmi spune „Mă voi întoarce”, încrederea mea în el/ea se măsoară tocmai prin calitatea lucrurilor pe care le iubesc. Aștept. Dacă nu mai aștept, este pentru că nu mai cred – chiar dacă nu încetez să spun asta. Și a aștepta înseamnă deja a crede. Cel care așteaptă afirmă, prin însăși postura sa, că istoria are sens, că ultimul cuvânt nu aparține nici morții, nici celor puternici, nici cinismului predominant. Așadar, adevărata linie de demarcație nu este între cei credincioși și cei care speră. Este între cei stabiliți/așezați și cei care merg mai departe. Între cei care au făcut din credință o posesiune și cei care au făcut o promisiune.

Vreau însă să denunț „așezarea”. Nu stabilitatea – stabilitatea este o binecuvântare – ci  așezarea, acest mod de a face din biserică o destinație finală atunci când este un punct de plecare. Vreau să denunț „religia mângâierii spirituale”, cea care a redus Ioan 14 la un text funerar, la niște versete care capătă sens doar în fața unui sicriu. Ca și cum Isus Și-ar fi pronunțat alocuțiunea în fața unor morți. Dar în textul biblic, Isus vorbește celor vii, oamenilor care sunt pe cale să îndure o săptămână cumplită și le spune: „rezistați, pregătesc ceva”. Acest text este un text de luptă, nu un text de consolare blândă. Vreau, de asemenea, să denunț „așteptarea dezîncarnată, cea care își bate joc de lume, își freacă mâinile în fața catastrofelor și folosește întoarcerea lui Hristos ca pretext pentru a nu mai iubi pe nimeni, a nu-i mai păsa de nimeni, a nu mai lupta pentru nimic. Aceasta nu este speranță creștină, este o evadare deghizată în evlavie. Vreau să ne amintim că am produs generații de credincioși care nu mai sunt oameni care așteaptă. Am înlocuit speranța cu organizația. Am înlocuit „Maranata” cu calendarul activităților. Am construit case de rugăciune atât de frumoase încât promisiunea „conacelor” Tatălui ni se pare folclorică.

Îmi doresc un popor care veghează. Nu un popor anxios. Isus începe cu „să nu vi se tulbure inima”. Așteptarea creștină nu este nervoasă, este pașnică și arzătoare în același timp. Îmi doresc să trăim cu această certitudine dezarmantă: Cineva îmi pregătește un loc. ​​Nu un spațiu într-o viață de apoi încețoșată. Un loc. Personal. Pregătit de propriile Sale mâini. Și mai presus de toate, îmi doresc să auzim ultimele cuvinte ale textului, care nu sunt „ca să aveți o casă frumoasă”, ci: „pentru ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”. Paradisul nu este un loc, ci o prezență. Nu este un spațiu ceresc. Este El.

Acestea fiind spuse, țin să mai adaug că și eu am predicat întoarcerea lui Hristos cu vocea cuiva care nu mai așteaptă nimic. De aceea, refuz să-i acuz pe cei care se îndoiesc. Refuz să-i disprețuiesc pe cei a căror lampă pâlpâie, pe cei care trec printr-o noapte atât de grea încât nu mai pot spune „Cred”. Isus nu i-a spus lui Toma să „tacă”. I-a spus să „vină și vezi”. Și când Toma cere indicii, câteva versete mai târziu, primește una dintre cele mai mari revelații din întreaga Evanghelie. Îndoiala care vorbește este mai aproape de Împărăție decât certitudinea care doarme.