De ce ai ieșit Doamne din mormânt și ne-ai lăsat acolo?

Doamne, mai vino un pic, te rog, să vezi ce mormânt am făcut din biserica din care ai ieșit!  Intră!  Nu-ți fie teamă! E răcoare, dar e destul de plăcut. Uite, aici suntem în sala de recepție unde exersăm arta zâmbetului sabatic. „Ce mai faceți? – Sunt bine, slavă Domnului!” Am spus-o. Mi s-a spus. De mii de ori. Este parola noastră, strângerea noastră de mână masonică, semnul nostru de recunoaștere. Nu contează dacă săptămâna mea a fost un iad, dacă căsnicia mea se destramă, dacă nopțile mele sunt pline de anxietăți pe care nu le pot numi în fața nimănui. Sunt bine. Slavă Domnului! Mormântul are codurile lui. Și primul dintre ele este: aici, nu ne văitam în public. Vezi? Doamne, de ce nu mai sângerezi și aici?

Hai, Doamne, să Îți mai arăt și încăperea cea mare a mormântului din care ai ieșit, sala de slujbe, de spectacole, de cinema, de teatru. Sală frumoasă. „Frumoasă rău”, cum se zice în sudul Bărăganului. Cu adevărat frumoasă. Ecran gigantic. Lumini reduse exact la momentul potrivit. Orgă, muzică impecabilă – s-a repetat miercuri seara. Program cronometrat: laudă, anunțuri, colectă, predică, imn de încheiere, binecuvântare, ieșire. Totul este profesionist. Totul este controlat. Totul este… mort. Nu. Mă grăbesc. Să spunem, mai bine, că totul este previzibil. Ceea ce, în limbajul Duhului Sfânt – acel Duh despre care Tu ai spus că suflă unde vrea – echivalează cu același lucru. Nu Te mai întreb, Doamne, de ce ai ieșit de aici. Știu. Nici păzitorii mormântului, nici pastorii de pe câmpuri, nici magii capitalului nu au reușit să găsească un loc pentru Tine în ordinea oficială. Nici în sală, nici la amvon, nici în spatele camerelor de luat vederi. Îmi pare rău, Doamne. Dar de ce când ai ieșit din sala cea mare a mormântului nu ne-ai lăsat aici Duhul Tău? De ce ne-ai lăsat doar cu inteligența celui de al treilea „Adam”?

De ce ai ieșit Doamne din biserică și nu ai rămas măcar în culisele mormântului pe care l-am făcut din ce ne mai rămăsese din ea? De ce nu ai rămas măcar acolo unde lucrurile sunt complicate. Acolo unde cad măștile – nu intenționat, niciodată intenționat, ci accidental. Acolo unde lideri delapidează bunurile bisericii și sunt înlocuiți de alții fără a se rosti vreodată cuvântul „suferință”. Acolo unde un tânăr părăsește credința și este menționat în întâlnirile de rugăciune cu eufemisme: „Trece printr-o fază”. Nu trece printr-o fază. Se sufocă. Se sufocă sub greutatea unei religii care i-a dat răspunsuri la întrebări pe care nu le-a pus și niciun răspuns la întrebările care îl consumă. Acolo unde… De ce ai ieșit Doamne din mormânt și ne-ai lăsat acolo?

Mai fă-mi un har, Doamne, vino să Îți arunci un ochi și în inima mea. Este cea mai secretă cameră din mormânt. Cea în care stau singur cu mine însumi, târziu în noapte, când versetele lipite pe pereții mei nu mai sunt suficiente pentru a îneca sunetul golului. Acolo îmi pun întrebările interzise. Mai cred sau doar mă prefac? Mă rog sau vorbesc în întuneric, sperând că cineva mă va asculta? Mă transformă credința mea – sau a devenit cea mai veche piesă de mobilier din viața mea, cea care nu mai este mutată pentru că ascunde o pată pe perete? Vino! Nu are cine să-mi răspundă. De ce ai ieșit Doamne din mormânt și m-ai lăsat acolo? De ce?