„Strigătul de la miezul nopții” când biserica e goală
E miezul nopții. Nu miezul nopții ceasurilor, ci miezul nopții sufletelor. Miezul nopții este ora în care măștile cad. Când luminile artificiale se sting, făcând loc întunericului crud. Când cuvintele prea politicoase, zâmbetele prea largi și imnurile prea repetate amuțesc în sfârșit. Și în tăcere, se ridică un strigăt. Un strigăt înăbușit, aproape inaudibil, pentru că nimeni nu îndrăznește să asculte. Pentru că cei care ar trebui să-l audă au urechile astupate de aurul propriilor certitudini: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu am nevoie de nimic.” Biserica prosperă la înfățișare, dar este săracă în realitate, plină de programe, bugete, clădiri, adepți… și goală de ceea ce contează cu adevărat. Trăim în era „brandingului” religios. Bisericile au logo-uri, strategii de marketing și „influenceri” în haine pastorale. „Sănătatea spirituală” se măsoară prin numărul de aprecieri, followers, vizualizări, donații și suprafața clădirilor. „Creșterea” este discutată ca și cum ar fi o afacere, nu un trup viu. Bogăția materială nu este un păcat. Dar când devine standardul binecuvântării, când înlocuiește crucea ca simbol central, atunci avem o problemă. O problemă de priorități. O problemă de idolatrie. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se măsoară după dimensiunea clădirilor noastre. Se măsoară după credincioșia mărturiei noastre. După capacitatea noastră de a iubi așa cum a iubit Isus. După smerenia noastră în fața propriei noastre nenorociri.
Biserica doarme. Doarme adânc. Doarme politic, se lasă manipulată de partide, ideologii și lobby-uri. Uită că Împărăția sa nu este din lumea aceasta. Doarme social, închide ochii la nedreptăți, inegalități și violență. Doarme spiritual, se mulțumește cu ritualuri, formule și tradiții. A uitat ce înseamnă să-L întâlnești pe Dumnezeu. Biserica doarme și trezirea nu este un proces blând. Trezirea este șocantă. Este perturbatoare. Doare. Perturbă obiceiurile. Isus a răsturnat tradițiile timpului Său. Noi ce am răsturnat? Predicăm o evanghelie diluată, fără cruce, fără sacrificiu, fără pocăință. „Dumnezeu vrea să fii fericit”, spunem noi. Când biserica devine un club exclusivist, își trădează Fondatorul. Când Biserica devine un spa spiritual, își pierde esența. Când biserica se trezește își vede propriile minciuni. Vede pastori care predică sărăcia, dar trăiesc în lux. Vede credincioși care vorbesc despre iubire, dar postează pe rețelele sociale digitale mesaje pline de venin și ură. Vede comunități care se roagă pentru cei persecutați, dar își „disciplinează” membrii. Trezirea înseamnă acceptarea pierderii. Pierderea membrelor. Pierderea darurilor. Pierderea certitudinilor. Dar înseamnă și câștigarea autenticității.
Strigătul de la miezul nopții este un strigăt de iubire. „Biserică, trezește-te!”, „Biserică, întoarce-te la dragostea ta dintâi!”, „Biserică, nu mai crede că ești bogată când ești goală!” Dumnezeu Își cheamă biserica Sa. Își întinde mâna. Îi spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat” (Apocalipsa 3:20). Câți creștini trăiesc în izolare, depresie și îndoială, fără ca nimeni să observe? Câte biserici refuză să vadă nedreptățile din jurul lor? Câte comunități sunt goale de prezență divină, dar pline de ritualuri goale? Strigătul de la miezul nopții nu este un punct final. Este un punct de plecare. O plecare către umilință. Acceptarea faptului că nu știm totul. Acceptarea faptului că facem greșeli. Acceptarea nevoii de a cere iertare. O plecare către iubire. Iubire și slujire fără a aștepta nimic în schimb. Dăruire fără a calcula costul. O plecare către adevăr. Predicarea unei evanghelii complete, nu o versiune diluată. Vorbim despre cruce, despre sacrificiu, despre pocăință, chiar dacă nu este confortabil.
La „Strigătul de la miezul nopții” biserica are de ales. Să rămână în întuneric. Să continue să se creadă bogată, să ignore strigătul său interior, să adoarmă în confort. Sau să se trezească. Să asculte strigătul de la miezul nopții: pocăiți-vă, îmbrăcați-vă în dreptatea lui Hristos, străluciți din nou. La miezul nopții întrebarea care se pune nu este „Va supraviețui biserica?”, ci „Va alege Biserica să trăiască?”. „Strigătul de la miezul nopții” este o oglindă. Și în această oglindă, unii își vor vedea chipul. Alții vor prefera să privească în altă parte. Dar pentru cei care îndrăznesc să privească mai există speranță: „Scoală-te, ia-ți patul și umblă.” (Ioan 5:8)