Scurt manifest al deconvertirii pioase
Mă deconvertesc. Nu de Isus. Nu de Evanghelie. Nu de speranța care mă ține în picioare atunci când totul se destramă. Mă deconvertesc de tot ce am adăugat în jurul ei, de tot ce înăbușă, de tot ce ucide încet, în tăcere, cu un zâmbet și un „Amin” bine plasat. Mă deconvertesc de idolatria performanței. Am transformat viața creștină într-o cursă cu obstacole în care trebuie să zâmbești mai larg, să slujești mai repede și să te îndoiești mai puțin decât cel de lângă tine. Mă deconvertesc de această credință care seamănă cu un CV ceresc. Refuz să cred că Dumnezeu este un recrutor prin „campanii de evanghelizare” și că mântuirea mea depinde de capacitatea mea de a juca rolul creștinului model. Dacă biserica noastră îi prețuiește doar pe cei care strălucesc, nu suntem Biserica, nu suntem Laodiceea. Suntem o agenție de comunicare deghizată în parohie.
Mă deconvertesc de la limbajul de lemn sacru. Acela care îți permite să spui „Trec printr-o perioadă grea” pentru a evita să recunoști „Sunt deprimat”. Acela care folosește „Te încredințez rugăciunii” ca o modalitate politicoasă de a încheia o conversație stânjenitoare. Mă deconvertesc de această novlimba care ne protejează de o legătură autentică. Ne rugăm de la amvon pentru adevăr în timp ce ne încuiem inimile imediat ce ne întreabă cineva „Ce mai faci?” Vreau să mă dezvăț să vorbesc ca o carte pioasă și să reînvăț cum să-mi bâlbâi adevărul. Îmi doresc o biserică unde să putem spune „Nu mai știu”, „Mi-e teamă” sau „Sunt supărat pe conducere” fără să ni se dea imediat un verset de instalator biblic pentru a ne astupa fisura apărută pe rețelele sociale.
Mă deconvertesc de comunitatea muzeală. Am devenit experți în conservare. Menținem aparențele, tradițiile liniștitoare, imaginea familiei perfecte. Un muzeu este frumos, este curat, dar este mort. Mă deconvertesc de această obsesie pentru puritatea spirituală care ne face să ne apropiem de răniți cu pensete, mai degrabă decât cu brațele deschise. Adevărata durere a comunității noastre este această singurătate abisală în mijlocul mulțimii. Este sentimentul de a fi un impostor așezat pe o bancă, convins că toți ceilalți au primit manualul de instrucțiuni, în afară de noi. Sângerăm în tăcere, îngroziți că sângele nostru va păta covorul de la intrare.
Iată de ce refuz să mă prefac că Biserica o duce bine atunci când Biserica moare. Refuz platitudinile spirituale, „Dumnezeu deține controlul” care servește drept anestezic pentru fiecare criză, „ne rugăm” care înlocuiește acțiunea, „Dumnezeu știe” care ne scuză să gândim. Biserica nu o duce bine. Și a spune asta nu este o lipsă de credință. Este un act de credință – cel mai dificil, cel mai dureros: a crede că adevărul, chiar și atunci când ne spulberă iluziile, este întotdeauna preferabil unei minciuni.
Refuz să reduc Evanghelia la ceea ce ne face plăcere. Refuz un Hristos fără cruce, un har fără preț, o mântuire fără pocăință, un Dumnezeu fără judecată. Nu pentru că îmi place suferința sau severitatea – Dumnezeu știe că aș prefera o evanghelie confortabilă. Ci pentru că o evanghelie confortabilă nu este Evanghelie. Este un analgezic. Și analgezicele nu vindecă nimic – ele doar întârzie momentul în care durerea devine insuportabilă.
Refuz să-i învinovățesc pe cei care pleacă. Refuz calea ușoară: „Nu aveau rădăcini. Erau căldicei. Lumea i-a sedus.” Poate. Pentru unii. Dar pentru mulți – pentru X Y Z pe care i-am văzut plecând unul câte unul – motivul este cu totul altul. Le era foame și li s-au dat pietre pictate ca să arate ca pâinea. Îl căutau pe Dumnezeu și li s-a oferit un spectacol. Își doreau adevărul și li s-a oferit o fabulă plăcută, o poveste de adormit conștiința. Și într-o zi, sufletul înfometat a făcut ceea ce face orice organism înfometat. Caută în altă parte. Nu din rebeliune, ci pentru supraviețuire.
Refuz să tac. Refuz confortul tăcerii. Confortul de a-mi păstra întrebările pentru mine, de a zâmbi la suprafață, de a mă alinia, de a deveni parte a peisajului. Pentru că tăcerea credincioșilor cu vedere clară este terenul fertil pentru învățători falși. Fiecare întrebare pe care nu o pun este un spațiu pe care fabula îl ocupă. Fiecare adevăr pe care nu-l spun este o minciună pe care o las să înflorească. Și nu mai vreau să port pe conștiința mea tăcerea cuiva care a știut și nu a spus nimic.
Mă deconvertesc. Deconvertirea mea, înainte de a fi intelectuală, ați înțeles, este spirituală. Este un act de credincioșie. Credincioșie față de Evanghelie împotriva unei biserici care a trădat-o. Credincioșie față de Duhul Sfânt care suflă unde vrea, chiar și în afara cadrelor, hotărârilor și comunicatelor oficiale. Credincioșie față de adunarea sfinților care, cred, transcende infinit zidurile bisericilor noastre.