Biserica și spirala tăcerii sale care vorbește

Religia are nevoie de tăcere. Tăcerea permite conectarea cu divinul, încurajează rugăciunea, contemplarea și ascultarea interioară. Tăcerea invită la introspecție, umilință și înțelegerea misterelor religioase. Tăcerea este o formă de respect în fața neînțelesului. Biserica însă explică. Ea are nevoie de cuvânt. Biserica se naște din cuvânt. Fără vorbire biserica nu poate supraviețui și nici nu-și poate îndeplini misiunea. Ea are nevoie de cuvânt pentru a învăța, îndruma și transforma credincioșii. Înaintea lui Dumnezeu se tace. În biserică se vorbește. Când religia devine zgomotoasă înseamnă că s-a golit de credință. Când în biserică nu se mai vorbește înseamnă ca viața ei comunitară este în criză.

Criza tăcerii este una dintre cele mai devastatoare crize ale vieții comunitare a bisericii. Tăcerea din cadrul bisericii în ultimele decenii cu privire la o serie de probleme cu care se confruntă credinciosul sincer, angajat, a devenit apăsătoare. Atât de greu apăsătoare încât nu numai că a dărâmat biserica, dar a strivit-o într-o deznădejde fără precedent. Tăcere în ceea ce privește malversațiile financiare ale leadershipului bisericii. Tăcere în ceea ce privește abuzurile și violentele de tot felul din biserică. Tăcere în ceea ce privește politizarea timpului sacru de închinare. Tăcere în ceea ce privește infiltrarea și promovarea unor activiști religioși în baza unor afilieri și fraternități exterioare bisericii. Tăcere în ceea ce privește traficul în și prin biserică de substanțe și produse interzise, de bunuri imobiliare, de influență. Tăcere în ceea ce privește moralitatea îndoielnică și calitatea mediocră a calității educației în liceele și școlile denominaționale. Tăcere în ceea ce privește pierderea membrilor și ritmul în care tinerii părăsesc credința, obiceiurile și cultura bisericii. Membrii bisericii – mireni și clerici – care au cunoștință de practicile sau situațiile acestea scandaloase din biserica preferă să tacă în loc să vorbească despre ele.

Criză tăcerii sau „spirala tăcerii”, cum ar spune în termeni sociologici Elisabeth Noelle-Neumann, unde membrii bisericii se abțin de la a-și exprima opiniile atunci când acestea diferă de ideile „oficial” acceptate, se explică prin teama credincioșilor de a se confrunta cu autoritatea stabilită, oficială a bisericii, prin teama de fi marginalizați sau respinși de comunitatea lor religioasă, precum și prin teama de a pune în discuție public o instituție percepută ca fiind sacră. Pentru a evita conflictele, criticile sau excluderea socială, credinciosul care are cunoștință de realitatea obiectivă a unui scandal bisericesc rămâne tăcut în ciuda faptului că astăzi are le îndemână tehnologii extrem de performante de comunicare precum și libertatea de expresie garantată de democrație ca fundament al spațiului public. Tăcerea fiecărui credincios în parte întărește percepția falsă că toată lumea este de acord cu ceea ce se întâmpla, amplificând o dinamică în care tot mai mulți oameni sunt reticenți în a-și exprima opiniile în legătură cu scandalul respectiv. În biserică, membrii se tem că vorbirea lor va pune în pericol reputația spirituală sau comunitatea lor de iubire și sprijin și aceasta mai ales în condițiile în care până și o persoana recunoscută ca profetesă nu a scăpat acestui tratament. Ellen G. White scrie în primul volum al „Mărturiilor” ei: „Faptul că am denunțat erorile pe care mi le dezvăluise Dumnezeu mi-a făcut rău și am fost acuzată pe nedrept de asprime și severitate. Dar Dumnezeu mi-a poruncit să vorbesc și nu voi tăcea.”

Biserica nu este religie. Ea nu suportă tăcerea. Atunci când credincioșii tac în biserică, tăcerea vorbește în locul lor. Vorbește despre disconfort și provocare, despre dispreț și resemnare, despre putere și opresiune. Tăcerea, aparent goală de vorbire, este de fapt profund încărcată de sens. Ea este traducerea emoțiilor, intențiilor, situațiilor din biserică. Ea marchează situațiile de disconfort în care cuvintele eșuează, fie din cauza tristeții, rușinii, fricii, incapacității de a răspunde. Tăcerea credinciosului în biserică este asemenea tăcerii lui Meursault  din „Străinul” lui Camus. Ea  vorbește  în momentele cheie ale vieții comunitare de o stare de rău existențială, ea este o zicere provocatoare în fața unei biserici care impune norme la care el, credinciosul onest și angajat refuză să adere. Într-o biserică în care credinciosul rămâne tăcut, tăcerea lui îi spune celuilalt că el refuză să îl asculte. Tăcerea vorbește în biserică despre relațiile de putere. Ea este expresia unei puteri subtile sau, dimpotrivă, reprezentarea exercițiului unei opresiuni brutale. Tăcerea vorbește dincolo de cuvinte. Kierkegaard și Heidegger ne-au spus deja că tăcerea nu este un vid, ci un mod diferit de a zice, de a exprima existența, un fel de a vorbi unde înțelegerea nuanțelor este fundamentală.

Spirala tăcerii bisericii vorbește pentru cei care au urechi de auzit. Vorbește despre combinații și ciocniri dintre dinamicile spirituală, socială și ierarhică din comunitate. Ea spune că:

• Problemele sociale și etice cu care sunt confruntați credincioșii sunt eludate în biserică. Spirala tăcerii bisericii spune – celor care au capacitatea să asculte – că dezbaterile contemporane pe teme precum homosexualitatea, rolul femeilor sau gestionarea abuzului spiritual sunt controlate și înăbușite în biserică. Ea este expresia strigătoare la Cer a lipsei curajului de a începe aceste discuții ghidate de valorile biblice ale onestității intelectuale și dragostei, a lipsei capacitații organizaționale a bisericii de a se reinventa pentru a putea continua să-și joace rolul de conștiință morală și agent al reîmpăcării cu Dumnezeu. Spirala tăcerii bisericii cuvântă despre o stare de fapt care descurajează credincioșii să se exprime cu compasiune pentru a permite luminii creștine să lumineze zonele întunecate ale societății noastre. Spirala tăcerii bisericii cauzată de reticența de a aborda problemele sociale și etice este o adevărată predică a sfârșitului într-un cult al relicvelor și al icoanelor apocaliptice de pe pereții și vitraliile lăcașelor de închinare construite cu proiecte și subvenții politice.
• Pierderea încrederii în instituție. De ce membrii, deși nu sunt de acord cu anumite doctrine, practici sau decizii de conducere, aleg să rămână tăcuți? Pentru că au constat o degradare a leadershipului care a devenit în mod manifest corupt, nereligios, conflictual, incult, imoral, despotic, avid de lux, de putere, un leadership asigurat de oameni – așa cum spunea apostolul Pavel – „iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine,  vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” (2Tim. 3:2-5) Spirala tăcerii vorbește despre probleme evidente care au dus la un decalaj frapant între valorile susținute de lideri – dreptate, compasiune, smerenie – și faptele lor percepute de intelectualii sau membrii preocupați de realmente de viața bisericii.
• Îndepărtarea de la credință. Spirala tăcerii bisericii spune că tinerii și membrii cu experiență se îndepărtează de biserică pentru că o văd incapabilă de auto-corecție sau de adaptare la provocările moderne. Ea vorbește de nevoia unei reforme doctrinare, de nevoia ca biserica să regândească pozițiile sale în probleme sensibile pentru a-și alinia principiile la valorile moderne, rămânând în același timp fidelă mesajului său spiritual central. Spirala tăcerii bisericii mărturisește necesitatea comunitară urgentă a includerii tinerilor și membrilor  credincioși dar neabrutizați spiritual în procesele decizionale ale instituției și deschiderea de spații pentru viziuni teologice noi. Spirala tăcerii bisericii rupe tăcerea religioasă, cheamă la o  redefinire a spiritualității. Ea predică despre ignorarea clericală a timpului de trecere de la o viziune bazată pe ritualuri și dogme la o abordare umanistă și universală, concentrată pe nevoile spirituale individuale și comunitare. Ea spune ca a sosit vremea când membrii credincioși ai bisericii caută o formă de spiritualitate personalizată, centrată pe căutarea interioară, spre deosebire de rigiditatea dogmelor arhaice impuse de o biserică goală și îmbătrânită. Spirala tăcerii bisericii ca expresie a cenzurii organizaționale și auto-cenzurii individuale în utilizarea rețelelor sociale corespunde  la o deschidere largă a porții bisericii pentru ieșirea intelectualilor și a celor mai valoroși membri convertiți la spiritul libertății de expresie al netotalitarismului evanghelic.
• Fragmentare internă. Spirala tăcerii bisericii vorbește despre fragmentarea internă a bisericii. Vorbește de „fracturi” între cei care vor se apărători ai „vechilor cărări” și cei care doresc să trăiască o viată de credință în conformitate cu „adevărul prezent”. Ea spune că este o ruptură între unii care favorizează respectarea strictă a dogmelor și alții care cer o deschidere sau o reformă de actualizare a vieții de credință. Spirala tăcerii bisericii vorbește despre o fractură între generații. Ea vorbește de un mediu spiritual dominat de o viziune conservatoare unde credincioșii care pun la îndoială anumite puncte sau orientări ale organizației religioase sunt marginalizați. Spirala tăcerii bisericii vorbește despre o fractură a relației dintre credincioși și ierarhie. Ea este expresia ultimă a neîncrederii în autoritatea religioasă ce crește pe măsură ce conflictele sau dezacordurile sunt sancționate fără discernământ și veritabil dialog.

Tăcerea este o formă de comunicare la fel de puternică precum vorbirea. Cu toate acestea, nu toate tăcerile sunt egale: unele sunt narațiuni interne, altele expresii ale unui drept sau a unei constrângeri. Distincția dintre tăcerea impusă și tăcerea aleasă este fundamentală pentru înțelegerea comunicării și a dinamicii puterii. În timp ce tăcerea forțată reflectă o pierdere a libertății sau existența opresiunii, tăcerea voluntară semnifică autoafirmarea, o strategie de rezistență. Această distincție are o miză morală puternică: respectarea tăcerilor deliberate ce lupta împotriva celor rezultate din constrângeri. Până la urmă, relația credinciosului cu tăcerea trebuie să fie nuanțată și impregnată de empatie. A înțelege tăcerea înseamnă a întrezări ceea ce cuvintele nu pot dezvălui întotdeauna.