Erton Köhler și fabrica autorității adventiste: integritate spirituală în cioburi între Andrews University, Adventus și Montemorelos

În spatele celebrării unui Doctor of Ministry obținut de președintele mondial al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Erton Köhler, rămâne o întrebare fundamentală: ce se întâmplă cu autoritatea morală a unei instituții religioase atunci când propriile mecanisme de prestigiu scapă privirii critice?

Există ceremonii care celebrează un parcurs. Și există ceremonii care dezvăluie un sistem. Acordarea unui Doctor of Ministry (D.Min.) lui Erton Köhler, președintele Conferinței Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, aparține celei de-a doua categorii. Imaginea este puternică: un lider religios în ținută academică, o universitate confesională foarte apreciată în mediul cultic – Andrews University, o ceremonie oficială, un titlu doctoral. Totul pare să transmită un mesaj evident: recunoaștere, competență, legitimitate. Dar într-o organizație care revendică o misiune spirituală mondială, o întrebare ar trebui să preceadă întotdeauna celebrarea: Ceea ce întărește imaginea autorității întărește în mod necesar și autoritatea morală si spirituală? Cazul lui Erton Köhler dezvăluie această tensiune.

Președintele mondial adventist a obținut un Doctor of Ministry din partea Universității Andrews, instituție universitară adventistă americană. Precizarea academică este esențială: un Doctor of Ministry nu este un PhD (doctorat academic). Această diferență nu este un detaliu administrativ. Ea atinge direct modul în care o instituție își construiește și își prezintă autoritatea. D.Min. este un doctorat profesional destinat în principal responsabililor religioși și practicienilor slujirii pastorale. El urmărește aprofundarea practicilor pastorale, a conducerii bisericești și a reflecției aplicate. PhD-ul corespunde unui doctorat de cercetare bazat pe producerea unei contribuții științifice originale. În lumea universitară, această distincție este clară, pentru ca nu deschide aceleași drepturi. Dar în spațiul public, nuanțele academice dispar adesea în spatele greutății simbolice a cuvântului „doctor”. Pentru că într-o instituție religioasă, un titlu universitar nu este niciodată doar o calificare. El devine un semn al credibilității. Poate deveni un indicator al expertizei spirituale. Și uneori devine un instrument de autoritate. Tocmai din acest motiv transparența nu este o opțiune. Este o exigență morală.

Când titlul devine un instrument de putere! În societățile moderne, diplomele universitare atestă un parcurs, o formare și o muncă intelectuală. Dar în instituțiile religioase ele dobândesc o dimensiune suplimentară. Un responsabil religios care deține un doctorat nu este perceput doar ca o persoană care a studiat mai mult. El poate fi considerat o persoană a cărei voce posedă o autoritate superioară. Aici se află adevărata miză. Pentru că autoritatea spirituală nu se transmite printr-o diplomă. Ea nu se măsoară doar prin titluri academice. Ea se construiește prin coerența dintre principiile proclamate și practicile observate. O instituție care îi învață pe membrii săi integritatea trebuie să accepte o exigență și mai mare pentru conducătorii săi. Problema nu este, așadar, doar diploma obținută. Problema este ceea ce reprezintă această diplomă într-un sistem de putere religioasă.

Paradoxul adventist: proclamarea adevărului și tolerarea propriilor neadevăruri. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea s-a construit istoric în jurul mai multor valori centrale: educația, rigoarea morală, căutarea adevărului și formarea responsabililor. Dar această construcție vine la pachet cu o responsabilitate. Cu cât o organizație deține mai multe instituții educaționale, cu atât trebuie să fie mai exemplară în guvernarea acestora. Or, asemenea altor instituții umane, lumea adventistă nu scapă tensiunilor legate de putere: protejarea imaginii, greutatea ierarhiei, dificultatea de a recunoaște disfuncționalitățile.

Precedentul românesc: Adventus Cernica, Universitatea din Montemorelos și problema responsabilității instituționale. Controversele privind Universitatea Adventus din România, pe care le-am documentat în Edupedu – https://www.edupedu.ro/scandalul-diplomelor-cazul-universitatilor-religioase-si-intrebarile-deschise-despre-integritatea-academica/ — fost Institut Teologic Adventist de la Cernica și cazul diplomelor de doctorat îndoielnice pe care Universitatea Adventistă din Montemorelos, din Mexic, le eliberează, caz pe care l-am documentat aici — https://www.edupedu.ro/scandalul-diplomelor-cazul-universitatilor-religioase-si-intrebarile-deschise-despre-integritatea-academica/  – au ridicat întrebări importante privind integritatea academică în mediul confesional adventist.

De exemplu, legat de diplomele acordate de Adventus unor promoții de pastori fără ca aceștia să fi finalizat studiile de licență complete, am arătat cum poliția și procurorii au făcut anchete detaliate în anii 1990 privind formarea, documentele universitare, echivalările academice și mecanismele de validare a parcursului. Procedurile judiciare nu s-au finalizat prin condamnări penale din cauza prescrierii faptelor examinate, dar efectele lor rămân intacte, căci diplomele produc efecte, deci urmărirea administrativă este posibilă în orice moment, iar retragerea diplomelor este mereu posibilă. O instituție religioasă nu se poate limita, în analiza sa, doar la cadrul judiciar deoarece credința pune întrebarea: „Ce ar fi trebuit să facă o instituție care afirmă că apără adevărul?” Chiar dacă prescripția poate împiedica o condamnare. Ea nu împiedica instituția la o reflecție istorică, morală și instituțională.

Problema nu este eroarea. Este absența curajului instituțional. Întrebarea esențială nu este dacă există erori, ci cum sunt ele tratate. O biserica solida trebuie să își recunoască greșelile și să poată spune: „Iată ce s-a întâmplat. Iată ce a fost problematic. Iată ce a fost corectat. Iată garanțiile puse în practică pentru a evita repetarea situației.” Atunci când prioritatea devine protejarea imaginii, criza devine mai profundă. Pentru că o biserică nu trăiește doar din doctrinele sale, ci mai ales din încrederea oamenilor.

Cazul Köhler depășește așadar cu mult problema unei diplome. El dezvăluie o întrebare mai profundă privind concentrarea mai multor forme de autoritate: autoritatea spirituală, autoritatea administrativă, autoritatea academică, controlul unei rețele educaționale, o capacitate importantă de comunicare instituțională. Aceste forme de putere nu sunt automat echivalente. O poziție înaltă într-o ierarhie religioasă nu garantează o superioritate morală. O diplomă universitară nu garantează o înțelepciune spirituală. O funcție instituțională nu garantează o exemplaritate etică. Cu cât puterea este mai concentrată, cu atât mecanismele de control trebuie să fie mai solide. Istoria instituțiilor religioase arată o constantă: cele mai grave crize apar rareori atunci când există prea mult control. Așa cum a fost Inchiziția și toate sistemele de concentrare a puterii clericale. Ele apar atunci când loialitatea față de instituție devine mai importantă decât adevărul față de instituție.

Întrebarea pe care adventismul trebuie să o înfrunte. Erton Köhler nu este doar un individ în această reflecție. El devine revelatorul unei întrebări mai profunde: poate o biserica mondială să continue să revendice o autoritate morală superioară dacă refuză să își aplice sieși standardele pe care le cere altora? Răspunsul nu va veni dintr-o ceremonie universitară. Nu va veni dintr-un nou titlu. Va veni din capacitatea unei instituții de a accepta examinarea critică, transparența și punerea sub semnul întrebării. Dar, ca și în România, conducerea bisericii este evident slabă, foarte slabă, nefiind la înălțimea misiunii pe care o are. Am văzut-o și în cazul cel mai recent legat de problema abuzurilor sexuale în biserică în România, despre care se poate citi aici, https://recorder.ro/doctrina-tacerii-pentru-influenta-politica-si-bani-publici-biserica-adventista-tolereaza-in-mijlocul-ei-un-barbat-acuzat-de-abuz-sexual-de-mai-multe-femei/, dar și cel legat de totala indiferență legată de protejarea unor colaboratori ai securității comuniste care sunt acum în posturi de conducere în România, ceea ce afectează foarte mult credibilitatea bisericii adventiste române. Am mai scris aici – https://www.contributors.ro/evangheliile-lustratiei-religioase-postdecembriste-toleranta-ecumenica-la-vanzarea-lui-iuda/, iar documente recente au fost publicate pe platforme digitale comunitare independente (Forumul comunităților – https://www.facebook.com/groups/1027181923640239/permalink/1027283780296720/-)

O Biserică nu își pierde autoritatea pentru că este criticată, ci o pierde atunci când își folosește autoritatea pentru a evita critica. Adevărata integritate spirituală nu este o diplomă, nu este o funcție, nu este o distincție instituțională, este capacitatea unei organizații de a alege adevărul, chiar și atunci când acest adevăr deranjează. Chiar și așa de mult.