Ajunge! – vrem libertatea conștiinței înapoi!

Trebuie să vă mărturisesc că mult timp am crezut că orice conștiință, deci și conștiința mea, trebuie să tacă în fața autorității bisericii. Am crezut că a gândi singur, a asculta acea voce interioară care uneori se opunea consensului, era un semn de mândrie sau de lipsă de credință. Am învățat să nu am încredere în propria conștiință ca și cum ar fi fost un dușman. Anihilarea opiniei personale a tinerilor în școlile noastre și, mai recent, utilizarea tehnologiei pentru reducerea la tăcere a conștiinței membrilor bisericii în media – despre care îmi vorbiți de luni de zile în mesajele dumneavoastră – mă fac, însă, să cred că această educație a fost o greșeală. Mai rău chiar, cred că ea contrazice caracterul divin al Evangheliei. Este timpul să ne unim vocile și să ne spunem, ferm și apăsat: „Ajunge!”.

Ajunge cu zdrobirea conștiințelor în numele unității!

Ajunge cu înlocuirea fidelității față de Dumnezeu cu supunerea față de oameni!

Ajunge cu procesele făcute celor care gândesc!

Ajunge cu tratarea ca suspecți pe cei ce caută răspunsuri cu sinceritate!  

Ajunge cu  a confunda esențialul cu secundarul!

Ajunge cu tratarea conștiinței altuia ca pe un obstacol!

Ajunge cu constrângerea acolo unde este nevoie de persuasiune!  

Ajunge să tot facem din dezacord un păcat!

Ajunge cu inversarea valorilor biblice!

Ajunge! Vorbind despre neamurile care nu primiseră Legea lui Moise, Pavel scrie: „Ele arată astfel că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor. De asemenea, şi conștiința lor arată că acest lucru este adevărat, întrucât gândurile lor fie se acuză, fie se scuză între ele.” (Romani 2:14-15). Dumnezeu a înscris o lege morală în inima fiecărei ființe umane, al cărei martor este conștiința. Prin urmare, conștiința nu este o invenție omenească, un capriciu sau o slăbiciune. Conștiința este un organ spiritual dat de Dumnezeu. Ea „acuza” sau „apără”, judecă, discerne. Este, într-un fel, prezența lui Dumnezeu în adâncul ființei noastre. Cu ce drept reducem la tăcere ceea ce Dumnezeu a pus în inimile fraților și surorilor noastre? Când cerem unui credincios să-și renege conștiința pentru a se conforma opiniei majorității, nu pretindem oare să vorbim mai tare decât Dumnezeu însuși?  

Ajunge! Pavel enunță un principiu pe care l-am uitat aproape complet: „orice nu vine din încredințare este păcat” (Romani 14:23). Pavel nu spune: „Ascultați de ce spune biserica voastră, chiar împotriva convingerii voastre”. El spune exact opusul: a acționa împotriva propriei convingeri, împotriva conștiinței, înseamnă a păcătui. Cu alte cuvinte, atunci când forțăm un frate sau o soră să acționeze împotriva conștiinței sale pentru a se conforma opiniei noastre, nu îl/o însoțim pe drumul mântuirii, ci îl/o conducem în păcat. Crezând că apărăm adevărul, ducem suflete în păcat, fiindcă le obișnuim să-și trădeze conștiința pentru a păstra pacea socială. Creăm credincioși care sunt docili la exterior, dar divizați în interior; conformiști la înfățișare, dar sfâșiați în inimile lor.  

Ajunge cu doctrinele de genul „conștiința individuală trebuie să se supună autorității comunității”! Scriptura ne învață altceva. Când autoritățile religioase – Sinedriul, instituția cea mai legitimă la acea vreme – le-au interzis lui Petru și Ioan să predice în numele lui Isus, ce au răspuns apostolii? „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Faptele Apostolilor 5:29). Aceste autorități nu erau păgâne. Erau păzitorii oficiali ai credinței, păstrătorii tradiției, cei cărora li s-a încredințat responsabilitatea pentru poporul lui Dumnezeu. Și totuși, Petru afirmă că există o autoritate superioară autorității lor: conștiința luminată de Dumnezeu. Există momente când fidelitatea față de Dumnezeu, înțeleasă în conștiință, ne obligă să ne opunem însăși autorității religioase. Întreaga noastră istorie spirituală confirmă acest lucru. Ce s-ar fi întâmplat cu credința fără acei bărbați și femei care, în numele conștiinței lor, au îndrăznit să spună „Ajunge!” consensului predominant al timpului lor? Reforma însăși s-a născut dintr-un om care a declarat: „Conștiința mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot și nu mă voi retrage, căci nu este nici sigur, nici corect să acționez împotriva conștiinței mele.” De ce astăzi, în multe comunități, oricine își ascultă conștiința împotriva unei practici stabilite este imediat etichetat drept rebel, un individ mândru, o figură dezbinătoare? Am uitat că o conștiință credincioasă este uneori profetică?

Ajunge!. Nimeni să nu-mi pună în gură cuvinte pe care nu le-am spus. Conștiința nu este infailibilă. Pavel însuși vorbește despre conștiințe „slabe” (1 Corinteni 8:7), conștiințe care pot fi malformate, chiar „înfierbântate” (1 Timotei 4:2). Conștiința trebuie educată, hrănită și luminată de Cuvânt și de comunitate. Dar educarea unei conștiințe și încălcarea ei sunt două lucruri radical diferite. O conștiință se educă prin persuasiune, învățătură, exemplu și dialog răbdător. Ea este încălcată prin constrângere, amenințări, excludere și frică. Conștiința morală este un sanctuar. Eu cred cu tărie că este un loc unde Dumnezeu vorbește, unde omenirea răspunde, unde se dezvăluie cea mai intimă relație dintre Creator și creația Sa. Când încălcăm acest sanctuar în numele opiniilor noastre, oricât de corecte și oficiale ar fi acestea, comitem o profanare. Și în fața profanării, tăcerea nu mai este o virtute.

Ajunge! – vrem libertatea conștiinței înapoi!