Mărturia samaritenilor

Într-o lume marcată de diversitate culturală, sensibilități comunitare și tabuuri individuale, a depune mărturie despre propria credință este un exercițiu delicat, mai ales atunci când mărturia credinței constituie un pilon esențial al tradiției religioase cum, de exemplu, în creștinism, unde este considerată ca o datorie spirituală. Mărturia credinței într-un context de tabuuri – fie ele culturale, personale sau comunitare – necesită, prin urmare, o abordare nuanțată, care combină reflecția asupra adevărului religios, respectul față de ceilalți și adaptarea la cadrul social și cultural.  

Mărturia credinței este adesea considerată un act poruncit de Dumnezeu, mai ales în creștinism. Evanghelia după Marcu (16:15) ne învață: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți vestea bună întregii făpturi. „Există așadar o dimensiune misionară inerentă mărturiei credinței creștine. A depune mărturie despre credință înseamnă a da socoteală despre experiența personală a întâlnirii cu Dumnezeu, a transformării spirituale și a mesajului de mântuire oferit umanității. Aceasta nu înseamnă, însă, că mărturia trebuie să fie făcută într-o manieră dogmatică sau opresivă. Pavel, în prima sa scrisoare către Corinteni, subliniază importanța carității (1 Corinteni 13) ca temelie a oricărei acțiuni creștine, inclusiv a mărturiei. Pentru a fi autentică și respectuoasă, mărturia trebuie să fie motivată de iubire și nu de dorința de dominare sau control. În acest sens, a depune mărturie într-un context de tabuuri necesită o atenție deosebită acordată celorlalți, culturii lor, sensibilităților personale și convingerilor lor comunitare. Aceste tabuuri pot fi religioase, morale, sociale sau politice, iar transgresiunea lor poate duce la reacții negative, de la respingere socială la violență. În multe contexte, problemele religioase pot fi tabu, deoarece ating identități profunde și valori sensibile. A da mărturie despre credință în astfel de situații, nu înseamnă a renunța la adevărul credinței, ci a găsi modalități de a‑l transmite care să respecte integritatea și libertatea celorlalți.

În țările occidentale secularizate, de exemplu, există un tabu cu privire la discuțiile despre religie în spațiile publice sau profesionale. Religia este văzută aici ca o chestiune privată care nu ar trebui să interfereze cu treburile publice. Mărturia credinței în aceste contexte necesită o strategie de adaptare, care să respecte separarea dintre sfera publică și cea privată. De asemenea, anumite comunități etnice, religioase sau sociale au propriile lor tabuuri interne. De exemplu, în unele familii sau comunități este descurajată discuția despre credințe divergente sau noi idei religioase provocante pentru tradițiile stabilite. În aceste cazuri, mărturia credinței este trăită ca o ruptură a unității sau o trădare. În plus fiecare individ are propriile limite psihologice și spirituale. Pentru unii oameni, vorbirea despre religie provoacă amintiri dureroase sau reiterează traume din trecut. Mărturisirea credinței necesită, deci, și o atenție deosebită în ceea ce privește emoțiile și rănile celorlalți.

Mărturia religioasă presupune o anumită certitudine din partea credinciosului cu privire la adevărul credințelor sale. În creștinism, această certitudine se bazează pe revelația lui Dumnezeu prin Scripturi și pe experiența personală a întâlnirii cu Hristos. Credința nu se bazează pe propuneri abstracte, ci pe o relație vie și personală cu Dumnezeu. Mărturisirea credinței este o modalitate de a împărtăși această întâlnire cu adevărul divin. Totuși, noțiunea de adevăr trebuie comunicată cu umilință. Într-o lume pluralistă, fiecare are propria interpretare a adevărului cu limitele propriei lui înțelegeri. Mărturisirea credinței nu ar trebui, așadar, să însemne impunerea adevărului cuiva, ci mai degrabă propunerea unui drum care poate fi explorat liber de alții. Mărturia credinței presupune să acceptăm diversitatea religioasă și culturală, rămânând în același timp fideli propriilor convingeri. A depune mărturie despre credință într-un context marcat de tabuuri culturale sau comunitare necesită, înainte de toate, respect. Este crucial să înțelegem tabuurile locale și individuale înainte de a discuta probleme religioase. Acest lucru necesită o ascultare atentă și sensibilitate față de cultura în care ne aflăm. Isus a manifestat o mare sensibilitate în interacțiunile sale în dialog cu samariteanca, ținând cont de nevoile ei, ale comunității sale și de contextul lor (Ioan 4).  

În contextele în care mărturisirea directă a credinței este riscantă, mărturia indirectă este totdeauna o alternativă performantă. În loc să impună discuții directe pe subiecte religioase tabu, în astfel de cazuri un credincios mărturisește despre credința sa prin acte concrete de caritate, iubire și dreptate. Faptele sunt mai convingătoare decât cuvintele. Mărturisirea prin viață, mai degrabă decât prin vorbire explicită, poate fi adesea mai eficace. Se spune că Francisc de Assisi ar fi zis: „Propovăduiți Evanghelia în orice vreme și dacă este necesar folosiți și cuvinte.” Un martor credibil este cineva care întruchipează ceea ce predică. Pentru ca mărturia de credință să fie credibilă, este esențial ca un credincios să trăiască în consecvență cu propriile sale convingeri. Credibilitatea nu se bazează doar pe cuvinte, ci – înainte și după toate – pe acțiuni. Viața etică și spirituală a martorului trebuie să fie în concordanță cu învățăturile pe care le oferă, deoarece o inconsecvență percepută poate face mărturia ineficientă sau chiar contraproductivă.