Hărțuirea: un semn al atracției indicibile față de dictatură care reunește social idioții, lașii și corupții

Hărțuirea, în cea mai simplă formă, este abuzul de putere asupra unei victime vulnerabile. Violența hărțuitorului este adesea unidirecțională și se exercită într-o logică a dominației care amintește de dinamica tiraniei. Ea este produsul unei relații de putere pe care Michel Foucault ar defini-o ca fiind asimetrică: un individ sau un grup își impune voința altuia. Așadar, hărțuirea este o expresie a puterii dezechilibrate care urmărește nu numai să provoace suferință, ci și să afirme controlul asupra celorlalți. Hărțuitorul acționează într-o logică a controlului, plasându-se în postura de tiran împotriva unei victime percepute ca fiind inferioară. Acest aspect tiranic nu este fără legătură cu atracția pentru dictatură. O dictatură este un regim în care puterea este centralizată, unilaterală și impune standarde arbitrare și violente. În același mod, hărțuitorul se comportă ca un mini-dictator, căutând să modeleze comportamentul victimei după propria voință, de multe ori fără a fi tras la răspundere. Această dorință de dominare reflectă o sete de putere și autoritate, chiar dacă rămâne la scară interpersonală sau locală. Potrivit lui Nietzsche, o astfel de voință de putere nu se limitează la simpla supraviețuire sau la satisfacerea dorințelor, ci la cucerire și dominare. În optica aceasta, hărțuirea ar putea fi, astfel, văzută ca o expresie degradată a dorinței de putere unde violența psihologică sau fizică înlocuiește realizarea de sine autentică, dezvăluind înclinația către o formă de putere brutală.

Hărțuirea nu poate avea loc în deplină izolare. Ea implică participarea tacită sau explicită a martorilor pasivi, complicilor tăcuți sau susținătorilor activi. Prin urmare, hărțuirea reunește idioți, lași și corupți, categorii de persoane care, prin inacțiunea sau participarea lor, permit continuarea hărțuirii. Idioții sunt cei care, prin lipsă de discernământ sau empatie, nu înțeleg gravitatea situației. Ignoranța sau indiferența lor creează un mediu favorabil pentru hărțuitor, care se simte întărit de absența reacțiilor critice. Idioția poate fi comparată cu ceea ce Hannah Arendt numește „banalitatea răului”. Indivizii aparent obișnuiți, fără răutate inerentă, participă la sisteme totalitare pur și simplu prin conformism, necugetare sau supunere oarbă. Idioția este incapacitatea de a rezista nedreptății din cauza lipsei de conștientizare morală sau de inteligență emoțională. Lașii sunt cei care, deși sunt conștienți de rău, aleg să nu acționeze din frică sau din grija pentru propriul confort. Aceștia preferă să rămână într-o poziție de securitate, fără a-și asuma riscul de a apăra victima sau de a denunța agresorul. Acest comportament amintește de figura „omul maselor” a lui José Ortega, unde individul obișnuit preferă supunerea față de puterea dominantă decât să se opună nedreptății. Lașul evită responsabilitatea și contribuie la perpetuarea unei ordini tiranice din teama de represalii sau de judecată socială. Corupții, în cele din urmă, sunt cei care, în ciuda conștiinței răului, aleg să participe activ la el pentru a beneficia de el. Corupția lor este în primul rând morală constând în starea de mulțumire în context de hărțuire pentru că beneficiază social sau simbolic de ea. Într-o societate ierarhică în care dominația este apreciată, acești indivizi corupți se alătură hărțuitorului pentru a obține statut sau recunoaștere. Acest comportament readuce în memorie reflecțiile lui Albert Camus, reflecții în care îi critică pe cei care aleg să-și abandoneze principiile etice pentru a se alătura regimurilor opresive din oportunism sau cinism.

Hărțuitorul, prin impunerea voinței sale, creează un microcosmos dictatorial în care cuvântul său este lege, în care victima este redusă la tăcere și în care martorii sunt fie complici, fie pasivi. Această formă de putere este atractivă pentru unii, deoarece oferă o iluzie de control total și statut personal îmbunătățit. Dictatura însăși se bazează pe exploatarea slăbiciunilor umane: frica, căutarea securității, dorința de control și coruperea valorilor morale. Structurile care stau la baza hărțuirii nu sunt atât de diferite de mecanismele politice ale unui regim autoritar. Idioții, lașii și corupții formează o rețea de sprijin tacit pentru opresiune, așa cum, într-un regim dictatorial, o mare parte a populației alege mai bine să se supună puterii decât să o pună la îndoială. George Orwell ilustrează perfect modul în care o societate poate fi ținută sub jugul puterii tiranice nu numai prin forța brută, ci și prin autocenzura și complicitatea cetățenilor de rând. Teroarea psihologică exercitată asupra lui Winston, protagonistul, de către regimul totalitar din Oceania seamănă, într-o oarecare măsură, cu teroarea mai localizată suferită de victima hărțuirii. Sistemul dictatorial, ca și hărțuirea, se bazează pe manipularea fricii, intimidare și fragmentarea solidarității umane.

Cum putem scăpa de logica hărțuirii și de această complicitate morală care reunește idioți, lași și corupți? Probabil prin afirmarea eticii și a responsabilității individuale. Emmanuel Levinas plasează responsabilitatea față de ceilalți în centrul eticii. Potrivit lui, adevărata libertate nu stă în dominarea celorlalți, ci în recunoașterea vulnerabilității lor și în responsabilitatea necondiționată pe care o avem față de ei. Ieșirea din ciclul hărțuirii presupune reabilitarea unei etici a responsabilității, în care fiecare individ este chemat să acționeze în funcție de ceea ce este corect, mai degrabă decât de ceea ce este confortabil sau avantajos. Aceasta înseamnă să recunoaștem demnitatea inerentă a fiecărei ființe umane și să refuzăm să cedem tentației puterii autoritare sub orice formă.