Biserica față cu Reacțiunea – Republica lui Dumnezeu

În galeria inutilului se află multe exponate, dar precum în lumea artelor, mulți văd – puțini cunosc. Titlul acestui articol este inspirat de farsa într-un act a lui I. L. Caragiale intitulată Conu Leonida față cu reacțiunea care este o capodoperă a stilului și o reprezentare fidelă a societății de provincie românești de sfârșit de secol XIX. Personajul principal, Conu Leonida, a fost inspirat de o persoană reală, prieten de-al autorului, fost primar al orașului Mizil ales la numai 29 de ani cu peste 90% din voturi, Leonida Condeescu.

Conu Leonida, personajul, este un semidoct inofensiv. Cu un pas intelectual înaintea consoartei, Coana Efimița, Leonida nu se sfiește să povestească situații din trecut sau fapte istorice trunchiate, ca apoi să le prezinte ca lecții de viață folosind cuvinte sofisticate pe care nu le înțelegea nici el pe deplin. Audiența este întotdeauna aceeași – Efimița la care se adaugă în final Safta, slujnica.

Recomand citirea piesei sau vizionarea pe Youtube, cu varianta interpretată de Radu Beligan, Draga Olteanu-Matei și Magda Catone.

La vremea acțiunii, România era un regat tânăr condus de Carol I. Piesa asociază reacțiunea mișcărilor de revoltă civilă care urmăreau transformarea României în Republică. Motivația pentru susținerea revoluției de către Leonida era foarte pragmatică, el fiind convins că un sistem republican i-ar fi asigurat o pensie binemeritată și o viață fără griji, unde nimeni nu plătește bir, iar treaba statului este să asigure cetățenilor salarii și pensii. Efimița cea simplă, dar animată de o înțelepciune populară naturală, nu este foarte dumirită de unde ar putea statul să plătească salarii fără să primească bir, dar Leonida o liniștește cu autoritatea lui de cunoscător al politicii fără să prezinte un argument valabil.  

Farsa se încheie cu sosirea Saftei, care lămurește misterul sunetelor revoluționare care au tulburat liniștea nopții până acolo că Leonida și Efimița s-au baricadat în casă de teama revoluționarilor care ar fi putut da buzna fără invitație. Leonida concluzionează după consultarea gazetei că nu era vorba de revoluție ci de reacțiune. Focurile de armă din timpul nopții, luate de Efimița ca semne ale unei revoluții s-au dovedit a fi fost accesoriile unei petreceri de lăsata-secului, unde polițistul de cartier, a tras focuri de armă în aer pentru distracția publicului. Drept urmare, intenția de a fugi la Ploiești unde ar fi beneficiat de protecția altor grupuri de revoluționari este abandonată.

Este de remarcat faptul că republicanismul românesc nu a fost adus de comunism. Competiția dintre tiranie după caracterizarea dată monarhiei de către Leonida și republicanism are rădăcini adânci în subconștientul nostru ca națiune.

Un articol publicat de Profesorul Ștefan Bratosin descrie o realitate care nu poate fi combătută cu argumente de logică simplă. Autorul își intitulează articolul Mircea Geoană – candidatul oficial al bisericii adventiste?

Argumentele sale sunt obiective, interpretarea fiind susținută de evenimente petrecute în spațiul public. Liderul Mișcării Civice România Renaște este adventist, coleg de breaslă al autorului, Profesorul Dumitru Borțun. Această organizație a fost și continuă să fie vehiculul electoral al candidatului Mircea Geoană, lucru care nu este nici secret nici moralmente greșit. Este cunoscut că Mircea Geoană a participat la evenimente organizate de biserici locale adventiste, în Romania și în diaspora, iar pastori adventiști s-au rugat pentru el, la fel cum au făcut-o și alți confrați evanghelici. Nici aici nu văd o problemă, mai ales că cel puțin în ceea ce îl privește pe fostul Secretar General Adjunct al NATO, nu este o noutate prezența la biserică.

Spre surprinderea mea, articolul a stârnit multe reacții, dar două dintre ele pe care le voi comenta aici, au fost cumva neașteptate pentru mine ca observator și cercetător în domeniul științelor comunicării.

Reacția profesorului Borțun pe care o găsiți în comentariile la articolul din Euractiv, îmi ridică semne de întrebare în ceea ce privește poziționarea domniei sale pe scena publică din România. Răspunsul îmi sugerează că articolul, departe de a fi defăimător în opinia mea, i-a atins o coardă sensibilă pe care nu m-aș grăbi să o las să rezoneze. Fratele meu în Hristos, Dumitru Borțun, s-a alăturat bisericii după colapsul comunismului. Domnia sa nu a experimentat insultele, înjosirea, aș îndrăzni să folosesc chiar și cuvântul persecuție în acest context, pe care colegul de breaslă și frate întru cele creștinești, membru al aceleiași denominațiuni în discuție, Profesorul Ștefan Bratosin (sau chiar eu însumi!) le-a avut de îndurat. Nu vreau să spun că cei trecuți prin greutăți de conștiință ar avea vreun merit, vreo stea în frunte, dar perspectiva este cu siguranță diferită. Sunt surprins că Profesorul Borțun face un efort să se justifice, pentru simplul fapt că vorba românească cine se scuză se acuză este o perlă de principiu de comunicare, domeniu în care eu l-am poziționat pe dumnealui ca pe o autoritate profesională. În același registru, delimitările invocate nu aduc o noutate care să contrazică percepția sugerată de articol. Percepția este mult mai puternică decât realitatea, nu discutam acum acest concept, percepția este prerogativa martorilor, privitorilor, ascultătorilor sau chiar a comentatorilor. Percepția nu poate fi combătută cu argumente faptice, ea poate cel mult fi înlocuită de o altă percepție, deoarece după cum bine știu atât autorul articolului cât și profesorul Borțun, orice știre are o viață scurtă, unii estimează la 48 de ore speranța de viață a unei știri. Și atunci de ce atâta deranj cu publicarea unui răspuns?

Fac și un exercițiu de imaginație și prezint următorul scenariu – Mircea Geoană este ales președintele României, după care îl va numi pe profesorul universitar Dumitru Borțun ambasador la Berlin. Este acesta un lucru rău, o dovadă de necinste sau conduită necreștină? Nici măcar favoritism nu poate fi considerat acest gest, un conducător își alege colaboratorii apropiați în funcție de gradul de încredere pe care îl are în acel colaborator. Borțun este un om de valoare, un om cu o morală lăudabilă, un intelectual și un vizionar care a văzut în Mircea Geoană un președinte bun. Apropierea de președinte l-a plasat înaintea altor cărturari cu același profil profesional, care nu vor fi niciodată ambasadori iar acesta nu e un păcat, nici ceva de care să te rușinezi. Eu m-aș mândri cu o asemenea demnitate, construită pe valori sănătoase, nu pe șpăgi sau cumetrii. Poate că tocmai de aceasta are nevoie țara, de oameni care nu pot fi cumpărați cu bani, și dacă Dumitru Borțun este unul dintre ei, eu mă voi mândri cu realizările pe care le va avea ca diplomat. Drept urmare, delimitarea de politică nu-și are rostul. O asumare înțeleaptă, o asociere cu candidatul Mircea Geoană în campania pentru cursa prezidențială ar putea fi de bun augur după părerea mea.

La câteva zile de la apariția articolului, Uniunea Română a Bisericii Adventiste cade fără rost în capcana dezmințirilor și face un comunicat de delimitare de spectrul politic. Limbajul folosit este ambiguu și chiar neavenit, dar totuși ușor de anticipat. După ce ne-am construit de-a lungul a peste 150 de ani de existență ca denominațiune o identitate bazată pe lucrurile cu care noi nu suntem de acord, în loc să punem în lumina reflectoarelor valorile la care subscriem, este cumva natural să dăm comunicate de presă care să clarifice obiectul de care ne delimităm. Această iluzie de separare a bisericii de politică este depășită, falsă și dăunătoare prin ipocrizia implicită. Este o himeră să spui că membrii sunt liberi să se implice pe cod numeric personal, dar nu în calitate de credincioși. Faptul că politicienii zilelor noastre se apropie din ce în ce mai mult de biserici, este lăudabil, înseamnă că pentru ei, biserica, oricare ar fi ea, este un loc unde încă se mai pot găsi oameni valoroși. Poate că suntem atractivi pentru politicieni tocmai pentru că suntem credincioși, și nu invers, ne demonstrăm credincioșia prin delimitare de politic.

Fac un alt exercițiu de gândire și vă întreb, ce vă aduce o mai mare bucurie în suflet, să vă descrie vecinii de cartier ca pe cei care nu fumează, sunt retrași, nu mănâncă untură de porc și nu dau o mână de ajutor nimănui în zilele de sâmbătă, ori ca pe cei la care găsești iubire, o vorbă bună la necaz și sprijin la nevoie?

Scris pe un fond negru, asemenea unui necrolog, mai marii ne spun că pe cale oficială, Biserica Adventistă se delimitează categoric de acțiunile particulare ale unor membri adventiști implicați în politică, precum și de prezența oricărui candidat la evenimente sau slujbe organizate de Biserică.

Interesant este că simpla prezență a unui candidat la evenimente sau slujbe bisericești este nulă din punct de vedere oficial. Dacă marele preot ar fi fost cel care lua decizia finală famenul etiopian n-ar fi fost niciodată botezat.

Dar lucrurile nu se opresc aici, suntem îndemnați că cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru țară este să ne rugăm cu stăruință pentru toți candidații care urmăresc valorile Bibliei.

Am citit această frază de mai multe ori, dar îmi recunosc limitele când încerc a-mi imagina cum arată acest îndemn în viața de zi cu zi. Pe lângă lipsa de logică, aș accepta chiar și una sofistă dacă mi s-ar da, din punct de vedere spiritual sau chiar teologic este o anomalie, ca să nu spun un accident de exprimare. O astfel de rugăciune ar suna cam așa dacă îmi mai aduc eu bine aminte de concepția bisericii despre dialogul cu Divinul: Doamne, te rog sa-i binecuvântezi și să le dai izbândă tuturor candidaților care urmăresc valorile Bibliei. Noi nu știm ce valori au acești candidați deoarece nu-i primim la adunare, nu vorbim cu ei pe stradă și nici la televizor nu ne uităm, dar tu le știi valorile, ajută-i tu să câștige alegerile, doar cu mare grijă te rugăm, numai pe ăia care au valori Biblice. Amin.

Dacă acesta este dumnezeul căruia se roagă conducerea Uniunii, eu nu-l cunosc și mă delimitez la fel de categoric de acest dumnezeu la care se închină domniile lor cum s-au delimitat ei de acțiunile particulare ale unor membri. Acest gen de îndemn frizează absurdul și ne dezvăluie fără să ne fi dorit aceasta adevărata față a oligarhiei adventiste din România, divorțată de lumea în care trăim și superficială în înțelegerea rugăciunii, coborând-o la nivel de panaceu universal.

Conu Leonida și Efimița sunt în viață și activi în biserică. Ne baricadăm cu tot ce avem prin casă de teama revoluției de afară, fără să știm că sunt doar petarde de lăsata-secului.

În loc de încheiere, vă las această povestire din Scriptură ca temă de gândire.

După ce a sfârşit de rostit toate aceste cuvântări înaintea norodului care-L asculta, Isus a intrat în Capernaum. ² Un sutaş avea un rob la care ţinea foarte mult şi care era bolnav pe moarte. ³ Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimis la El pe nişte bătrâni ai iudeilor, ca să-L roage să vină să vindece pe robul lui. ⁴ Aceştia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul şi au zis: „Face să-i faci acest bine, ⁵ căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga”. ⁶ Isus a plecat cu ei, dar nu era departe de casă când sutaşul a trimis la El pe nişte prieteni să-I spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. ⁷ De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit. ⁸ Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: ‘Du-te!’ şi se duce; altuia: ‘Vino!’ şi vine; şi robului meu: ‘Fă cutare lucru!’ şi-l face.” ⁹ Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea după El şi a zis: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare”. ¹⁰ Când s-au întors acasă, trimişii au găsit sănătos pe robul care fusese bolnav.

Oare a avut sutașul vreun interes electoral când a zidit sinagoga?

Erau bătrânii în vreo campanie electorală când au intervenit la Domnul Isus în favoarea sutașului?

Căuta Domnul Isus vreo favoare de la sutaș?

Mă îndoiesc.