Gay, Pollard și contrabanda cu poziții de conducere
Claudine Gay a fost până nu demult președinta Universității Harvard. Profesoară de culoare, campionii mișcării WOKE au declarat-o simbol al valorilor neo-marxiste și au dat-o ca exemplu pentru toate celelalte instituții cu pretenții de formatori de opinie și cultură. Din nefericire, domnia sa va rămâne în analele istoriei academiei ca un accident nefericit. Singura calitate care o va asocia cu prestigioasa instituție este prima femeie de culoare ajunsă la vârful piramidei Harvard. Personal o consider o victimă a unei mișcări fără viitor, și totodată un exemplu negativ pentru toți doritorii de titluri și privilegii nemeritate. A demisionat din slujba de președinte al Universității dar rămâne în continuare în echipa profesorală cu un salariu de aproape un milion de dolari pe an.
Chiar dacă am părerile mele cu privire la personalitatea și activitatea domniei sale, vă rog să nu le îmbrățișați fără sa vă fi informat conștiincios în prealabil. Consider că profilul academic al doamnei Gay este sărac, fără publicații de marcă, puținele articole publicate în reviste de specialitate nu se remarcă prin relevanță sau creativitate. Mai mult, ceea ce a accelerat demisia au fost acuzele de plagiat, acuze care pot fi discutate și analizate în detaliu, dar nu în acest articol.
În opinia mea, prea tânără pentru o asemenea poziție, absența experienței pe arena politicii fără milă din ceea ce numim academia zilelor noastre, doamna Gay a acceptat o poziție pentru care nu era nici pregătită și nici suficient de înzestrată pentru a o duce la bun sfârșit. Un lider responsabil știe când să spună nu. Există și posibilitatea că nu i-a fost comunicat clar faptul că privilegiul acordat presupunea o anumită conduită pe care domnia sa nu a urmat-o. Fără să alunecăm pe terenul fragil al conspirațiilor, este foarte posibil ca numirea în această poziție să fi fost făcută cu intenția de a provoca ceea ce s-a și întâmplat cu scopul de a discredita ideea de conducere pe criterii etnice sau de culoare. Faptul că nu a fost suficient de inteligentă pentru a naviga un ocean prea furios pentru abilitățile sale de comandant de navă academică este încă o dată un semnal de alarmă pentru cei care manevrează persoane ca doamna Gay că nu tot ce zboară se mănâncă. Deopotrivă, cei în situația domniei sale, ar face bine să se autoevalueze cu mare rigoare înainte de a se angaja la un jug nepotrivit cu abilitățile deținute.
Leslie Pollard, mai puțin cunoscut publicului larg decât Claudine Gay, ar trebui să fie mai aproape de sufletul cititorilor pentru că este (încă) președintele Universității Oakwood. Oakwood este prima și singura universitate adventistă la care au acces exclusiv studenții de culoare. Nu e nevoie să menționez că nu veți găsi picior de alb sau alte culori în campusul din Huntsville, Alabama decât cel mult în calitate de vizitatori.
Domnul Pollard este contestat de un grup de absolvenți ai universității și i se cere demisia, pe motiv de lipsă de transparență și asumare a responsabilității. Aparent motivul este de natură financiară, acuzatul este făcut responsabil pentru declinul dramatic al veniturilor universității. Pollard a fost la cârma Universității Oakwood din anul 2011 iar comitetul executiv i-a prelungit mandatul până în 2026. Rămâne de văzut dacă-l va duce la bun sfârșit.
Cu riscul de a fi catalogat cârcotaș, nu mă feresc să declar că Pollard nu are nici un talent nemaipomenit, nu excelează în vreun domeniu academic, este un politician adventist care își bagă nasul și în manevrele locale ale statului Alabama. Ni s-a inoculat ideea că a evalua capacitățile liderilor noștri ar fi de la Satana, că ei sunt echivalentul unsului domnului din vechiul testament și că toți criticii vor fi mâncați de urși. Mi-a luat și mie vreme îndelungată să mă debarasez de aceste idei bolnave și să-mi reașez gândirea pe baze mai solide.
Nu contest dreptul la mântuire al lui Pollard și al nimănui. Nu mă interesează caracterul persoanei sau dacă este un om bun sau demn de respect. Toți humanoizii au fost înzestrați de Creator cu acest drept, de a fi tratați cu respect. Apostolul Pavel ne îndeamnă în Epistola către Filipeni Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora.
Dacă șefii, liderii, aleșii sau cum doriți să-i numiți ar urma acest îndemn, lumea ar fi literal cerească. Suntem totuși pe pământ, și realitatea întră în coliziune directă cu Scriptura, iar ce face situația disperată este faptul că absolut toți parveniții pe poziții de conducere se cred unși, aleși, puși deoparte de Dumnezeu însuși. Orice observație constructivă este percepută ca un atac la persoană. Orice recomandare este o critică nepotrivită. Se promovează înfigerea pumnalului pe la spate, criticile trebuie șușotite pe cotloanele nevăzute ale sediilor de conducere, aranjamentele trebuie făcute în secret. Plebei i se servește prăjitura cu voia Domnului.
Pollard nu a dat dovadă de interes pentru soarta altora, nu este interesat decât de prelungirea mandatului care vine la pachet cu un salariu pe măsură și privilegii de neimaginat pentru fraierii care călăresc biciclete cumpărate la mâna a doua ca să slujească amărâții care nu au ce pune pe masă.
De ce am asociat aceste două cazuri de studiu?
Ambele personaje sunt de culoare (negri), funcționând în societăți unde sunt minoritari în statisticile de recensământ. Cu alte cuvinte, domniile lor fac parte din categoria minoritarilor privilegiați. Cum am mai spus deja, salariile lor depășesc cu mult pe cele ale muncitorilor de rând. Nu mă sfiesc să declar că nu au nici măcar un interes tangențial pentru clasa de jos. Pe domnul Pollard l-am întâlnit de câteva ori, l-am ascultat predicând, aș putea să emit câteva păreri personale dar nu au nici o relevanță în contextul acestei scrieri.
Ambii activează în mediul academic.
Ambii sunt exponenți ai unei mișcări puțin discutate în România, și anume EDI. Egalitate, Diversitate și Incluziune (Includere). Cât de folositoare este această mișcare rămâne de văzut, vom reveni la ea și cu alte ocazii. Cert este că Pollard a venit pe poziția de președinte la Oakwood de la Universitatea Loma Linda, unde a fost vice-președinte pentru, ați ghicit, diversitate. Cu alte cuvinte, misiunea lui era să se asigure că dominarea albilor de la universitatea cu pricina va fi fost îngropată pe vecie și criteriile de numire în funcții de responsabilitate nu au nimic de-a face cu competența
Pe scurt, această mișcare de natură politică, mișcarea EDI, își propune să răstoarne ordinea tradițională a lucrurilor bazată pe merit sau realizări muncite cu sudoare și să o înlocuiască cu un alt set de reguli bazat pe criterii fantasmagorice.
De exemplu, dacă o femeie, și pe deasupra de culoare, candidează pentru un loc de muncă, angajatorul are obligația morală să o angajeze în ciuda faptului că un bărbat alb este mult mai calificat. Înțelegeți ce vreau să spun… cu cât ești mai diferit, cu atât îți cresc șansele să obții ce dorești.
Această abordare, care nu e nouă, a reușit în numai câteva decenii să pună pe butuci conceptul de valoare personală și să arunce munca cinstită în derizoriu. Pentru ce să mă chinuiesc cu cartea când știu că puterea mea este în opțiunea sexuală, culoarea pielii, sau mai știu eu ce altă ciudățenie care mă califică din oficiu.
Odată cu propășirea acestor năstrușnicii în țări cu un procent mare de multiculturalism etnic, în special Statele Unite si Europa de vest, nici biserica nu s-a lăsat mai prejos. Adică ce, noi suntem mai proști? Ia să ne fabricăm noi un sistem de selecție a liderilor prin care cei mai slabi să acceadă la butoanele puterii, în timp ce păpușarii își fac treaba din umbră cu mâna aleșilor.
În bisericile noastre (includ aici bisericile evanghelice laolaltă cu adventiste și chiar cele tradițional protestante) nu există noțiunea de demisie. Aici este diferența dintre Harvard și Oakwood! De la Harvard se poate demisiona, de la adventiști niciodată.
Pollard este un politician versat care și-a luat-o în cap că el ar fi vreun uns al domnului și fără de care adventismul din Alabama împreună cu cel din America și chiar întreaga lume s-ar prăbuși. Extrem de rar am întâlnit lideri care să își plănuiască dezvoltarea carierei bazat pe ideea de serviciu în slujba oamenilor. Poate că aceste excepții întăresc regula că odată ajuns președinte de conferință, uniune sau mai știu eu ce, omul nostru nu se mai poate întoarce în câmp deoarece ar fi traumatizat. El nu merita să fie ales din capul locului, dar dacă am făcut prostia, cel puțin acum să o facem lată până la sfârșit. Omenirea le datorează pozițiile dorite de ei până la moarte.
Și uite așa, am ajuns să fim conduși de mediocritate și nepotism. Păpușarii (de ei vom mai vorbi în viitorul apropiat), le inoculează aleșilor ideea de ungere divină, adică un prost ales devine deștept peste noapte. El începe să-i învețe pe ceilalți colegi cum se face treaba pentru care au fost împreună la seminar. El începe să călătorească, să se tragă de șireturi cu mai marii ajunși la ciolan înaintea lor. Cine ajunge pe poziții de conducere primește un salariu mai mare, nu cu mult, dar suficient să le ia mințile posesorilor.
Încerc să găsesc scuze, motive de eschivare, dar nu prea găsesc…
E adevărat că niște pescari precum Ioan și Iacov se vedeau miniștri, dar amețeala asta nu a durat prea mult, au sfârșit în martiraj.
Cei care au fost selectați să construiască templul erau meseriași pe bune, nu plagiatori.
Cei aleși să slujească în biserica primară trebuiau să treacă un test de reputație.
Bunicii mei au luat credința în serios, prezbiterul era nu numai stâlpul bisericii, dar și hotel pentru pastor, slujitor al nevoilor comunității, pe lângă multe alte îndatoriri.
La noi? Păi… la noi Dumnezeu se manifestă printr-o democrație găunoasă, culisele sunt locul unde se primește lumină de sus.
Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți!”
Nu sunt adeptul soluțiilor simpliste dar de data aceasta aș propune următoarele: 1. Șefii să se trezească la realitatea biblică sau 2. Subalternii și enoriașii să se trezească la realitatea biblică. Adică ne-ar ajuta mult să nu ne mai mințim pe noi înșine și pe alții că noi am face vreo lucrare divină folosindu-ne de metode lumești.