Învață-ne să ne rugăm!

Există o diferență enormă între „a învăța să ne rugam” și „a învăța a citi sau a spune pe de rost niște rugăciuni” formulate de altcineva.

„A învăța să ne rugam” se referă la dobândirea de cunoștințe despre rugăciune, la învățarea practicilor rituale asociate cu rugăciunea într-o tradiție religioasă specifică sau la căutarea unei conexiuni spirituale mai profunde prin rugăciune. În contextul unei anumite religii, „a învăța să ne rugăm” înseamnă, de exemplu, înțelegerea ritualurilor, gesturilor și cuvintelor asociate cu rugăciunea în acea tradiție. Aceasta poate include învățături despre cum să ne pregătim mental, emoțional și fizic pentru rugăciune. „A învăța să ne rugam” desemnează un proces spiritual care implică căutarea unei conexiuni mai profunde cu divinul, reflectarea asupra sensului vieții sau cultivarea păcii interioare prin rugăciune. În unele cazuri, „a învăța să ne rugăm” înseamnă, însă, studierea aspectelor teologice ale rugăciunii, inclusiv diferite concepții despre Dumnezeu, tradiții spirituale și învățături religioase asociate cu rugăciunea. Dar pentru cei mai mulți oameni, ca și pentru ucenicii lui Isus, a învăța să ne rugam este un demers individual sau colectiv de descoperire a propriilor convingeri spirituale, de explorare a modalităților personale de a-și exprima legătura cu divinul, emoțiile, preocupările, speranțele și recunoștința față de Providență. „A învăța să ne rugam” înseamnă în cazul acesta a învăța  să găsim confort, putere și pace interioară.

„A învăța să recităm rugăciuni” înseamnă cu totul altceva. „A învăța să recităm rugăciuni” înseamnă dobândirea abilității de a recita, citi sau zice anumite rugăciuni într-un mod corect și adecvat. Aceste abilitați implică memorarea rugăciunilor, înțelegerea semnificației lor și exersarea declamării lor într-un mod cuviincios și cuvios. În multe tradiții religioase, recitarea rugăciunilor este un aspect important al practicii spirituale. Declamarea de rugăciuni pre formulate este considerată în cazul acesta ca fiind o formă de comunicare cu Dumnezeu, ca o expresie a devotamentului religios sau ca un mod de meditație și conectare cu divinul. Desigur, „a învăța să recităm rugăciuni” are, de asemenea, sensul de învățare a gesturilor rituale, a unor posturi specifice sau a altor aspecte formale asociate cu rugăciunea. Pe scurt, „a învăța să recităm rugăciuni” desemnează un proces de educație spirituală care vizează stăpânirea artei de a recita rugăciunile într-un mod care respectă practicile și credințele specifice unei anumite religii.

Atunci când ucenicii îi cer lui Isus să îi învețe să se roage, nu cer să li se dea cuvintele unor rugăciuni pe care să le învețe și să le repete ca pe niște poezii. Prin urmare, ideea de a rosti Psalmii în rugăciuni individuale sau colective nu are legătură cu cererea ucenicilor. Contrar unei concepții nebiblice conform căreia Psalmii ne-ar arăta cum se ruga poporul lui Dumnezeu din vechime și ne-ar învăța cum să ne rugăm astăzi, trebuie să observăm că Psalmii nu sunt rugăciuni. Psalmii nu sunt rugăciuni în proză, ci – în ebraică „tehillim”, „cântece de laudă”. Fără îndoială, uneori suntem tentați să credem că ne putem ruga mai ușor și fervent cu cuvintele Psalmilor. Cuvintele psalmiștilor ni se par mai potrivite decât ale noastre pentru a ne adresa lui Dumnezeu. În demersul aceasta de recitare a Psalmilor uităm însă că de multe ori psalmiștii nu se adresează în versurile lor direct lui Dumnezeu. Poeții care au produs Psalmii, se adresează uneori poporului, amintind, de exemplu, istoria Israelului, uneori se adresează altor creaturi, fără a exclude pe cele lipsite de rațiune, alteori redau dialoguri între Dumnezeu și oameni sau vrăjmași ai lui Dumnezeu. Psalmii nu sunt neapărat o adresare către Dumnezeu, ci mai degrabă o cântare în fața lui Dumnezeu. Psalmii nu sunt modele de rugăciune și nici lecții care să ne învețe cum să ne rugăm. Ei sunt cântări spirituale care pun sufletul nostru în armonie cu expresia noastră verbală.