Evangheliile lustrației religioase postdecembriste. Toleranță „ecumenică” la vânzarea lui Iuda

Din latinescul lustratio, ceremonie din Roma antică însemnând purificare, lustrația devine după căderea Zidului Berlinului (1989) un termen care avea să însemne „purificarea” sectoarele cheie – politice, economice, culturale etc.- ale țărilor ex-comuniste de presupușii sau realii colaboratori și activiști ai poliției politice și serviciilor secrete, implicați în funcționarea sistemului comunist. Dincolo de aspectele juridice, de drept, care au fost puse în dezbaterea publică în aceste țări, printre care și România cu a sa lege a lustrației adoptată după 20 ani de la căderea regimului comunist, problema fundamentală pe care o ridică lustrația este nu neapărat una de justiție politică, ci una de memorie. Mai precis, lustrația obligă la un prealabil memorial, înainte de orice act juridic, care poate fi exprimat astfel : cum să faci față unui trecut în prezent și cum să interpretezi acest trecut când prezentul este centrat pe alte urgențe decât cele ale reparării greșelilor trecute ?

Spre deosebire de cele câteva țări (Germania, Polonia, Ungaria…) care au făcut acest exercițiu de lustrare prin care au fost îndepărtați din viața publică foști lideri și colaboratori comuniști, România, în ciuda unor tentative, a înăbușit lustrația din fașă pentru că primele structuri politice construite ca să guverneze țara imediat după 1989 au însemnat, de fapt, recompunerea vechilor rețele de colaboratori ai Securității. În afară de domeniul politic, nici celelalte domenii ale realității nu au fost scutite de reconstituirea vechilor rețelele. Domeniul religios a suferit și el aceeași „traumă”. Nici Biserica Ortodoxă Română (BOR), majoritară confesional, și nici minoritățile confesionale, nu s-au „împăcat” cu trecutul lor de „colaboratoare” ale Securității. Ele nu au produs din interior, decât foarte parțial, evanghelii ale lustrației religioase, altfel spus, cărți publicate, de circulație largă, care, pe de o parte, să îi împiedice pe vechii membri sau colaboratori ai Securității din biserici să preia responsabilități în conducere și în politica publică și, pe de alta parte, să construiască locuri de memorie care să onoreze sacrificiul victimelor individuale și colective ale comunismului, căzute la datorie pentru credință lor. Cele câteva lucrări publicate din interior nu au fost asumate instituțional, adică oficial, nici măcar printr-o deschidere a unei dezbateri interne care să ajute organizațiile religioase să-și poată cinsti în interior martirii, victimele și să se concilieze cu „torționarii spirituali” interni în lumina propriilor lor dogme și doctrine.

Amintim aici câteva dintre acest evanghelii doar pentru a celebra simbolic, în luna decembrie a răsturnării regimului comunist în România, memoria și neuitarea. Neuitarea celor care au suferit direct din lipsa lustrației religioase, neuitarea victimelor colaterale care sunt credincioșii de astăzi pentru că, deși există accesul la memorie, s-a închis poarta sensului acestei memorii : curățirea. Refacerea rețelelor prin „reintegrarea” foștilor colaboratori și „chemarea” epigonilor a tocit nevoia de lustrație și a transformat-o într-o toleranță „ecumenică” generalizată la vânzarea lui Hristos de către Iuda.

Trei exemple de confesiuni religioase din România vor fi evocate aici, fără pretenție de exhaustivitate. Toate însă au trăit „lustrația” în mod similar de la proiect la efecte. Nu va fi amintit cazul Bisericii Ortodoxe Române pentru că nu există inițiative de acest fel. Cărțile apărute în legătură cu BOR și perioada comunistă nu fac parte din această categorie. Să spunem aici doar că reacția BOR la apariția în 2023 a unei cărți al cărei autor este Oliver Jens Schmitt, profesor de istorie la Universitatea din Viena, intitulată Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023, care a documentat istoria instituțională a BOR, a fost primită de aceasta din urmă cu ostilitate și criticată public. În acest context, pare destul de puțin probabil ca BOR să încurajeze și să producă într-un viitor apropiat „Evanghelii” ale lustrației. În fine, o altă precauție: această analiză nu ia în considerare tezele de doctorat sau alte documente produse de membri ai cultelor religioase pentru că obiectivul este de a ne concentra asupra unei selecții a cărților publicate emanând în principal de la cei care sunt sau au fost clerici (pastori) în cultele exemplificate, cărți popularizate după apariție în interiorul cultului.

Întâi, cazul Bisericii adventiste de ziua a șaptea din România, care este mai special pentru că saga publicării cărților despre istoria colaborărilor cu Securitatea ale corpului pastoral adventist și ale laicilor continuă uneori în ritmul alegerilor pentru desemnarea conducerii Uniunii Adventiste din România o dată la cinci ani (în 2024 vor fi alegeri iar volumul 3 tocmai a fost publicat). O evanghelie a lustrației este cartea Biserica prin puștiul roşu (vol. 1 1944-1965, 2013 și vol. 2 1965-1975, 2018) care ar avea la bază teza de doctorat a autorului (deși la lectura tezei nu este evidentă corespondența), Gheorghe Modoran, doctor în istorie și pastor adventist de ziua a șaptea, despre care există suspiciuni ca ar fi „cochetat” cu poliția politică. Fără a fi o carte după rigorile de cercetare academică, ea rămâne o colecție de documente de arhivă, mai mult sau mai puțin comentate, mai mult sau mai puțin în adecvare cu firavele și rarele analize pe care autorul le produce. Are deci un merit: acela de a restitui o imagine a documentelor  „la vedere” conținute de Arhivele CNSAS ale Ministerului Culturii (departamentul „Culte“), Arhivele PCR, Arhivele Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din România referitoare la trecutul colaboraționist al aparatului clerical adventist, aflat în funcții de conducere (sau nu !), care a instituționalizat o cultură a delațiunii și a opresiunii dacă un comportament nu se ralia la opinia „utilă” care de obicei era cea a puterii în exercițiu. Prin aceasta, cele două volume pun în prim plan schizofrenia dintre doctrina și dogma cultului și comportamentele pastorilor informatori dar și ale laicilor colaboratori ai poliției politice care marchează profund cultura organizațională adventistă și mentalitățile clericale și laice actuale precum și relațiile actuale dintre cultul adventist și Stat.

Cartea (deși primul volum a apărut chiar la editura cultului și a beneficiat chiar de o postfață a unui lider din conducerea Uniunii Bisericii Adventiste) nu a condus, așa cum a fost așteptarea în rândurile unei anumite părți a comunității adventiste, la vreo lustrație, la vreun act real de împăcare cu trecutul, la o igienizare a memoriei perioadei comuniste colaboraționiste și la o asanare instituțională, la o „istorie sinceră a adventismului” (op. cit.). În fapt, cartea a suscitat imediat o propagandă vizibilă și invizibilă ai cărei actori și artizani principali au fost și sunt chiar colaboraționiștii care au întărit miturile pe care în mod pertinent volumul 1 le denunță: „informatorii au dat note dar nu au făcut rău nimănui”, „liderii au acceptat colaborarea pentru a salva biserica”, „toți pastorii trebuiau să colaboreze”, „documentele de arhivă au fost contrafăcute”, „cercetarea dosarelor urmărește răzbunarea și batjocorirea foștilor colaboratori”, „dezvăluirea dosarelor este o armă politică. Accesul la aceste documente nu face decât să-i învrăjbească pe frați” etc. (op. cit.) Continuare aici: https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-26769106-evangheliile-lustratiei-religioase-postdecembriste-toleranta-ecumenica-vanzarea-lui-iuda.htm