Liber arbitru

Al treilea taler – disprețul și idolatria

Razvan Lup

Continuând seria tematică despre echilibru spiritual[1], pe care am început-o, vom explora aici tema respectului și a extremelor potențiale ale acestuia. Extrema din stânga, aferentă lipsei de respect se înfățișează sub forma disprețului, cealaltă, echivalentul excesului de respect, ia forma idolatriei.

Vom defini aici respectul ca fiind recunoașterea valorii și a demnității altor ființe umane, în mod special reflectată în acțiunile și atitudinile noastre. Sub aspect religios, respectul are două valențe: una umană, care vizează respectul pe care un creștin ar trebui să îl aibă față de semenii săi aplicând regula de aur (tot ce voiți să vă facă vouă oamenii…[2]), iar cealaltă valență se referă la respectul pe care omul trebuie, sau ar trebui să Îl acorde lui Dumnezeu. În același timp, discernământul reprezintă capacitatea de a judeca și de a face distincții clare[3] între situații variate, permițându-ne să răspundem în mod adecvat la diferite situații de viață și interacțiuni umane.

După cum aminteam mai sus, lipsa respectului, mai ales pe o perioadă de timp îndelungată, se poate transforma în dispreț, atât pentru oameni, cât și pentru Dumnezeu. Lipsa respectului față de oameni influențează în mod negativ relațiile sociale și, în același timp, afectează calitatea vieții personale, întrucât există o legătură strânsă între calitatea relațiilor sociale și starea de sănătate mentală și fizică[4]. În privința respectului acordat altor persoane se pot identifica două faze:

  1. Respectul pentru o persoană este oferit în mod absolut, 100%, încă de la începutul interacțiunii cu aceasta. De cele mai multe ori această abordare este întâlnită în cazul copiilor mici care sunt educați de părinți să îi respecte pe adulți oferindu-le respectul cuvenit pe baza vârstei. La acest nivel, copilul este mult prea mic încât să facă discernământul între bine și rău sau să observe calitatea unei persoane, sau să decidă el însuși dacă să respecte o anumită persoană sau nu
  2. Respectul este ceva care se câștigă în timp. Această abordare presupune o maturitate emoțională și socială, pentru a înțelege oamenii din jur, scopurile acestora, dar și calitățile și defectele lor, pentru a putea ști dacă cineva merită respectat sau nu.

Tranziția dintre cele două faze ar trebui să aibă loc odată cu dezvoltarea emoțională a unei persoane, astfel încât, odată ajunsă la maturitate, persoana în cauză să poată face propriile alegeri bazate pe convingerile personale. Riscul asociat acestei abordări îl reprezintă momentul în care persoana nu mai oferă respect nimănui. Acest moment poate fi cauzat de mai mulți factori precum lipsa de modele din viața personală sau decepții și dezamăgiri din partea persoanelor care au primit respect iar ulterior au trădat. Iar aceste experiențe pot conduce spre dispreț față de cei din jur.

În privința respectului sub aspect religios, acesta este înțeles de religia creștină ca reprezentând modul în care omul se raportează la Dumnezeu: un mod în care omul își recunoaște statutul de creație și Îl recunoaște în același timp pe Dumnezeu ca fiind suveran, domn și stăpân.[5] Există numeroase texte biblice care fac trimitere la acest aspect: “Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă…” (Apoc. 14:7), ”Teama de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Prov. 9:10), ”..să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (Mica 6:8). Cu toate acestea, există cazuri biblice în care oamenii au manifestat o lipsă de respect atât pentru semeni (faraonul și Moise, Goliat contra lui David), cât și față de Dumnezeu (faraonul contra lui Dumnezeu). În zilele noastre acest curent (lipsa de respect) este tot mai răspândit și poate fi adoptat sub mai multe forme: pe de o parte lipsa de respect se poate transforma într-o negare a existenței lui Dumnezeu, aspect pe care l-am mai abordat într-un articol anterior. În același timp se poate transforma într-o credință oarbă, cu accent exclusiv pe cutume și tradiții, aspect care din nou denotă o lipsă de respect față de Dumnezeu, întrucât El, atotputernicul, este redus la un simplu gest sau la niște vorbe goale.

La celălalt capăt al spectrului respectului se găsește idolatria. De-a lungul istoriei idolatria a fost modul în care oamenii și-au adus printre ei, într-o oarecare formă (antropomorfă, animală, abstractă) zeii. Cu alte cuvinte, aveau nevoie de o imagine, de un simbol al unui concept abstract pe care nu îl puteau cuprinde cu mintea. Conform lui Mircea Eliade[6], idolii nu erau doar creații artistice, ci înglobau o putere sacră. În acest fel, aceștia erau medii între uman și transcendental, oferindu-le credincioșilor posibilitatea de a stabili o conexiune cu tărâmul sacru. Acest fapt se realiza prin ritualuri, rugăciuni și jertfe adresate idolului respectiv. Desigur, idolatria așa cum e definită de Mircea Eliade și alți cercetători nu mai este întâlnită la o scară așa largă în lumea contemporană, însă, cu toate acestea, unele practici sunt prezente în jurul nostru și pot fi destul de ușor de identificat: pelerinajele tematice precum mersul la moaștele sfintei Parascheva sau la mănăstirea Prislop pentru rămășițele preotului Arsenie Boca sunt doar câteva exemple “din curtea noastră”. Însă putem evoca și la pelerinajele creștinilor la locurile sfinte din Israel (Betleem, Ierusalim, râul Iordan) sau la pelerinajele credincioșilor musulmani la Mecca – Kaaba.

În aceeași măsură în care idolatria vizează aspectul spiritual, ea poate viza și aspecte umane, în sensul în care noi, oamenii, putem cădea pradă unor tendințe de “ridicare în slăvi” a unor oameni din jurul nostru: părinți, bunici, pastori, politicieni, figuri publice etc. În momentul în care considerăm infailibil pe cineva, nu facem altceva decât să îl zeificăm, să îl așezăm pe un piedestal de granit și să începem să gândim încețoșat. Ideea aceasta nu este nouă, ea fiind dezbătută încă din vremea Greciei antice de către poetul Ovid, sub forma legendei sculptorului cipriot Pygmalion[7] care s-a îndrăgostit de sculptura pe care o crease, deoarece era perfectă din toate punctele de vedere. Iar problema cea mai mare o reprezintă riscul de a fi dezamăgit de persoana așezată pe piedestal, pentru că, până la urmă, este un om supus acelorași greșeli și slăbiciuni ca oricine altcineva din jur.

Așadar, cele două extreme ale respectului – disprețul și idolatria – sunt la fel de periculoase, indiferent că vorbim despre lipsă sau exces. Iar soluția prin care putem evita astfel de scenarii este simplă: urmează calea de mijloc! Cum? Apostolul Iacov[8] ne ajută cu răspunsul la această întrebare astfel: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc…”.

[1] https://labirintulmagazin.org/2023/04/25/lumea-intre-doua-talere/

[2] Matei 7:12, versiunea Dumitru Cornilescu

[3] https://dexonline.ro/definitie/discerne

[4] https://newsinhealth.nih.gov/2017/02/do-social-ties-affect-our-health

[5] https://www.teof.uni-lj.si/uploads/File/BV/BV2018/03/Cvetek.pdf

[6] Mircea Eliade, Sacrul si profanul, Bucuresti, Humanitas, 2013.

[7] https://www.poetryintranslation.com/PITBR/Latin/Metamorph10.php#anchor_Toc64105570

[8] Iacov 1:5-6

Partajează: