Sigiliul lui Dumnezeu și semnul fiarei: Partea 1

Studiul din săptămâna aceasta – Sigiliul lui Dumnezeu și semnul fiarei: Partea 1 – se focalizează asupra expresiei „semnul fiarei”: raportul ocurențelor din text este de 1 la 10 în favoarea unității lingvistice „semnul fiarei”. Această focalizare asupra „semnului fiarei” cu extensiile ei speculative sau delirante de sorginte mai curând mitice decât religioase nu numai că se depărtează de textul biblic, dar este ea însăși o înstrăinare de la realitatea obiectivă a Scripturii. Astfel, de exemplu, afirmațiile apocaliptice a „bea  (…) din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi a fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinților îngeri şi înaintea Mielului” (Apoc. 14:10) sunt complet ocultate în studiu în ciuda rolului lor temporal, condițional sau cauzal în construirea biblică a înțelesului „semnului fiarei”. De asemenea „răbdarea sfinților” (Apoc. 14:12) devine în mod total eronat referință profetică a păzirii Sabatului care are drept consecințe persecuții, sancțiuni economice sau pedeapsa cu moartea decretată prin legi de stat. Si exemplele pot continua.

Pentru a ieși din ceața învățăturii confuze propuse de studiu, întoarcerea la textul din Apocalipsa 14:6-14 este cea mai pertinentă sau de bun simț opțiune. Astfel, observam că în centrul mesajului celor trei îngeri nu se află problema „semnului fiarei”, ci a închinării. Închinarea la Creator din mesajul primului înger este prezentată în opoziție cu închinarea la fiară, adică la animal. Spre deosebire de învățătura din studiu, textul biblic nu opune închinarea lui Dumnezeu și închinarea la un sistem politico-religios. Prin urmare, a considera că fiara este un sistem politico-religios înseamnă a acredita o interpretare și nu ceea ce stă scris. De asemenea, diferit de doctrina studiului, textul biblic nu opune nici închinarea lui Dumnezeu și închinarea la o organizație religioasă. A învăța că fiara este o organizație religioasă înseamnă a transmite o fantasmagorie care nu are legătură cu textul oricât de simbolic am vrea să îl consideram. Mai mult chiar, textul biblic nu opune nici măcar închinarea lui Dumnezeu și închinarea la un om, așa cum învață lecțiunea respectând o tradiție interpretativă din secolul al XIX-lea. Revenind la realitatea obiectivă a ceea ce stă scris, pentru orice cititor onest și sănătos mintal, textul biblic nu opune închinarea lui Dumnezeu la nimic altceva decât la închinarea la animal. Aceasta este o temă biblică pe care o regăsim în istoria poporului evreu care, după ieșirea din Egipt, în pustie, se deturnează de la închinarea înaintea lui Dumnezeu și își face un vițel de aur în fața căruia se va închina activând astfel „mânia” lui Dumnezeu. Este o temă pe care apostolul Pavel o reia și el, chiar la începutul epistolei lui către Romani când scrie: „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat.  S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit  și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu (…), păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare. (Romani 1:21-23)

În textul biblic care consemnează opoziția dintre cele două închinări este inclusă și cheia interpretării. Astfel, pentru ca interpretarea să păstreze sensul obiectiv al opoziției textuale, ea trebuie, în măsura în care pentru „Dumnezeu” reține sensul literal al cuvântului, să rețină și pentru cuvântul „fiară” sensul lui literal. Așa cum nu ne punem întrebarea cine este „Dumnezeul” din text, nu trebuie să ne punem întrebarea cine este „fiara” din text. Prin urmare, pentru a dezvolta o interpretare obiectivă, valabilă, fidelă textului în ceea ce privește mesajul referitor la cele doua închinări consemnate în textul biblic, este primordial să reținem că „Dumnezeu este iubire” și că „fiara” este o formă de viață limitată de nevoi biologice și simple instincte, un animal feroce blocat între lucruri și sentimente din lipsa medierii limbajului între el și lume. Aceasta ne va feri de aberațiile manipulatorii ieșite din conflicte teologice sterile în ruptură cu nevoia de mântuire a omului.

În sfârșit, o precizare în legătură cu mitul „sabatului” ca centru al conflictului care opune cele închinări. Fără a pune la îndoiala sfințenia sabatului, trebuie totuși să admitem că „răbdarea sfinților” (Apoc. 14:12) nu este o referință la persecuția a celor ce țin sabatul, nici la un demers conspirativ care „urmărește să constrângă întreaga lume să se conformeze unui anumit set de credințe și unui sistem de închinare aprobat oficial”, cum susține greșit studiul nostru. Isus nu spune niciodată că sabatul este cea mai importantă porunca a lui Dumnezeu. De altfel, nici gândirea rabinică nu a susținut și nu susține acest lucru. Isus a spus însă că cea mai mare poruncă este „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Marcu 12:31). Să iubești pe aproapele care adoră animalul în timp ce tu te închini lui Dumnezeu, să iubești pe aproapele tău care se închină nevoilor biologice și instinctelor în timp ce tu dai slavă lui Dumnezeu, să iubești pe aproapele tău căzut între lucruri și sentimente în timp ce ieși ascultător din Babilon. Aici este răbdarea sfinților.