Al doilea taler: credința și rațiunea nu se exclud
După cum am menționat în articolul anterior[1], voi continua seria de articole având în centru balanța și simbolul ei, cu scopul de a descrie atât unele extreme spirituale, cât și riscurile asociate fiecăreia dintre ele.
În prezentul text voi dezvolta tema discernământului și a celor două extreme de la capătul acestei virtuți, pentru a avea o înțelegere mai amplă asupra aspectelor spirituale și a valențelor pe care acestea le pot reprezenta atât pentru creștinii practicanți, cât și pentru persoanele areligioase, pentru care creștinii își propun programatic să fie “o lumină” și “sarea pământului.” (Matei 5: 13,14)
Pentru început, voi defini termenii pentru a pune subiectul în lumina în care îl voi aborda. Înțeleg aici prin rațiune capacitatea umană de a gândi logic și de a trage concluzii bazate pe argumente și dovezi[2]. În ceea ce privește domeniul religios, rațiunea este frecvent asociată cu o capacitate de a înțelege textele sfinte și de a putea aplica principiile spirituale în viața cotidiană. Discernământul, celălalt termen de referință, reprezintă capacitatea de a judeca și de a face distincții clare între situații variate, astfel încât persoana în cauză să poată lua decizii potrivite circumstanțelor, evitând astfel unele greșeli. Din punct de vedere religios, discernământul este frecvent asociat cu abilitatea de a cunoaște vocea lui Dumnezeu și de a urma calea Sa. Exemplele biblice sunt numeroase, încă de pe primele pagini ale Bibliei: Noe, Avram sau Moise. Toți trei au auzit vocea lui Dumnezeu care le cerea să facă imposibilul: Noe – să construiască o corabie pentru că urma să vină un potop, eveniment care nu se mai întâmplase până în momentul respectiv. Avram – să își aducă propriul copil ca jertfă pe muntele Moria. Moise – să se întoarcă în Egipt, țara unde comisese o crimă, și să negocieze cu faraonul eliberarea din robie a unui popor întreg, ceea ce ar fi însemnat încetarea unor sectoare întregi de activitate economică pentru Egiptul antic.
Lipsa discernământului și a rațiunii duce adesea la nebunie. Fie că este vorba de o nebunie clinică, de natură medicală, fie că este vorba de una de natură spirituală, în cazul în care ne interesează pe noi. Nebunia, din punct de vedere spiritual, poate să ia uneori inclusiv forma încumetării, așa cum a fost în cazul faraonului din timpul lui Moise, sau chiar în cazul lui Belșațar, ultimul împărat al imperiului babilonean. O altă manifestare a lipsei de discernământ este credulitatea și naivitatea, ambele putând să ducă la adoptarea unor credințe eronate sau la căderea în unele capcane spirituale care se răspândesc cu o viteză formidabilă. Cazul pastorului care a încercat să umble pe apă și s-a înecat[3], sau a celui care și-a îndemnat enoriașii să pască iarbă[4] pentru a fi “mai aproape de Dumnezeu” sunt doar câteva exemple contemporane de extremă spirituală în ceea ce privește lipsa de rațiune și discernământ.
Pe de altă parte, excesul de discernământ produce un spirit critic toxic sau un scepticism excesiv. Ambele forme ale acestui exces sunt nocive pentru persoana în cauză și pentru cei din jurul său, atât pe termen scurt, cât și mediu și lung. Un spirit critic exagerat va produce mereu disensiuni și va genera o atmosferă negativă, pe care oricine o va percepe și va dori să o evite. Iar într-o ekklesia un astfel de spirit nu este constructiv. În privința scepticismului excesiv, acesta duce în mod sigur spre o diminuare tot mai puternică a credinței, până acolo încât Biblia poate fi dezbrăcată de toate episoadele miraculoase (demitologizare), sau poate conduce chiar la agnosticism sau ateism.
În această privință, Toma de Aquino a scris Despre rațiune și credință, o monumentală carte pentru istoria creștinismului, unde încearcă să abordeze relația dintre filozofie și teologie[5]. El spune că, deși cele două discipline sunt diferite, ele nu se exclud, ci se completează reciproc în scopul de a ne oferi o înțelegere mai aprofundată asupra lui Dumnezeu. De asemenea, pentru el nici credința și rațiunea nu sunt paradigme opuse, ci mai degrabă complementare, oferind o imagine mai profundă asupra realității: cea fizică și cea spirituală. Această abordare rațională, începută încă din Evul Mediu, ar trebui să reprezinte un model de urmat pentru noi, creștinii de astăzi: calea cea mai bună este mereu calea fără excese, acel loc unde se îmbină într-o armonie desăvârșită valorile umane, acolo unde nu există nicio extremă și unde omul Îl poate întâlni pe Dumnezeu.
[1] https://labirintulmagazin.org/2023/04/25/lumea-intre-doua-talere/
[2] https://www.dex.md/definitie/ra%C8%9Biune
[3] https://christiancourier.com/articles/preacher-attempts-to-walk-on-water-and-drowns
[4] https://www.dailymail.co.uk/news/article-2537053/Lawn-Christians-South-African-preacher-makes-congregation-eat-GRASS-closer-God.html
[5] On Faith and Reason – Thomas Aquinas