„Aristocrația banilor” înlocuiește numele lui Hristos!

„Banii, banii, nici nu s-ar putea spune cât de mult reprezintă aceștia nervul și dumnezeul bisericilor astăzi”. Nu, nu este un citat, ci o parafrază după Saint-Beuve, din 1843 : în loc de „biserici” era vorba despre „literatură”. Dar, această nu înseamnă că aceasta afirmație nu este mai puțin factuală în ceea ce privește funcționarea și obiectivele financiare ale bisericilor actuale. Analizând cantitatea de materiale mediatice produse de biserici, oricare ar fi tradițiile creștine, de la ortodocși, evanghelici, penticostali, la adventiști de ziua a șaptea, observăm că subiectul central, cel mai des prezent este cel al banilor. Ca să continuăm jocul parafrazării, de această dată după Théophile Gautier (1842), putem spune că trebuie să fii un bun contabil ca să poți urmări toate subiectele legate de bani din producțiile de pe rețelele sociale și media ale bisericilor, care se etalează de la misiune, comunitate, ajutorarea săracilor, a tinerilor, construirea de lăcășuri de cult, vizite și excursii biblice până la susținerea de seminarii culinare de sănătate, de gestionare creștină a vieții etc. Faptul că cea mai mare cantitate de stories-uri mediatice religioase stimulează sentimentele comerciale, exprimate cu diverse imagini asortate, nu este problema centrală a scurtei analize de față, ci comercializarea și marketizarea credinței în Dumnezeu.

Banul este un flagel pe care bisericile îl folosesc, conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar, drept tehnică de a atrage adepți sau de a-i fideliza pe credincioșii existenți. Este, de asemenea, o tehnică de « înnobilare » a credinciosului, care, prin bani, se poate apropia de Dumnezeu, utilizând exact același mecanism de care vorbea Balzac în Comedia umană „prin ban băcanul devine pair al Franței, și nobilul (din contră, n.n.), este degradat uneori la cel din urmă rang social”. Credinciosul nobil, în sensul de căutător al credinței, dar fără bani și fără aderență la mesajul evanghelic al prosperității financiare, este coborât în zona speciilor inferioare. Interesul financiar îi unge pe nenobili, adică pe parveniții credinței, în nobili, iar pe nobili, căutători de transcendent, în subumani.

Această temă a banului precum și utilizarea ei până la exces astăzi în comunicarea mediatică a credinței de către instituțiile religioase este interpelantă nu numai din perspectiva că bisericile și-au asimilat modul de a gândi al lumii de astăzi, dar, mai ales, din perspectiva modelului valorilor predominante în biserici. El a devenit în viața instituțională religioasă, și, prin ricoșeu, în viață personală, o demnitate a vieții, dar nu a oricărei vieți, ci a vieții veșnice.  Banul este astăzi un simbol de igienă, de curățenie, de sănătate și ține chiar loc de inteligență. Un instrument prin care însăși instituția religioasă, în numele lui Dumnezeu, îi opune pe săraci celor bogați și vice versa. Desigur, banii sunt un levier necesar de civilizație și progres dacă este bine folosit. Însă, apologia banului în biserici și comercializarea credinței nu fac o căsnicie reușită. Ca să nu mai vorbim, de introducerea prin ușa din dos, în discursul mediatic și comunicațional al bisericilor creștine, fie că sunt ortodoxe sau neoprotestante, a unui marxism  camuflat sub blana unor texte biblice rupte din context, marxism care promovează facerea de bine, dreptatea socială prin dăruirea bunurilor mobile și imobile bisericii pentru ca această să le redistribuie mai departe, ca și cum o astfel de distribuție justă nu ar fi efectivă, prin căi mai laice, în societatea actuală. Cum spunea la un moment dat, în anii ‘90, un actor al unui grup de divertisement foarte prizat în România, Divertis: coruptul de bani, fie că este individ sau instituție, are « capul mic și burta mare »… Evident, acesta imagine reia reprezentarea valorilor imorale centrate pe bani, însă, semnalul de alarmă pe care îl trage este legat de atenția pe care biserica trebuie să o acorde la echilibrul dintre binele pe care îl poate aduce banul în funcționarea instituțiilor religioase, pe de o parte, și realizarea misiunii ei și ruina sa morală și de valori produse tot de bani, pe de altă parte.

Banul reprezintă o triplă amenințare – tehnică, morală și ideologică – în exersarea credinței și pentru biserică. Tehnică, pentru că dezvoltarea societății și funcționarea ei prin inovare tehnologică deschide apetitul bisericilor pentru investiții și afaceri prospere, dar nu neapărat pentru dezvoltarea lor spirituală. Morală, pentru că tentația de îmbogățire, de a pune mâna pe resursele disponibile facil ale credincioșilor este reală și efectivă. Nenumărate sunt apelurile, în numele lui Dumnezeu, de a oferi, de a lasă prin testament bisericii moștenirea de care dispun credincioșii. Și, în fine, ideologică, pentru că biserica își construiește raportul cu banii pe ideea că ar fi o instituție privilegiată, pusă de o parte de Dumnezeu, care nu numai că trebuie să fie prima beneficiară de resursele credincioșilor, dar este și cea care le redistribuie cu dreptate.

Bisericile au nevoie să se chestioneze în legătură cu aceste trei pericole : cum le fac față, cum comunică despre ele, cum își comunică poziția despre bani, altfel aristocrația banilor va înlocui noblețea Numelui lui Hristos!

Referințe selective

Gautier, Th., critique de Oscar, ou Le mari qui trompe sa femme, de Scribe, La Presse, 27 avril, 1842.

Saint-Beuve, Quelques vérités sur la situation dans la littérature, Revue des Deux mondes, 1843.