Imposibila reîntoarcere la femeia și feminismul biblic

Statutul femeilor, stereotipurile despre femei și prototipurile emanând din interpretarea, mai mult sau mai puțin patriarhală, a textelor biblice sunt produsul unei triade inseparabile : cultura, religia și politica, care împart aceleași spații, sacre și profane, publice și private, cu sfere de acțiune care se întâlnesc deși par, la o privire superficială, depărtate.

Biblia oferă surse fecunde de texte care au în centru femeia, de la creațiune, la sacrificiul lui Hristos și și până la mesajul purtat de apostoli după învierea Sa, ce au fost interpretate prin prisma unor modele socio-culturale ale diferitelor epoci. Însăși relatarea primară, luată în textualitatea sa, este un rezultat al unei prime interpretări a textului revelat care nu scapă de « mâna » omului, sau, mai bine zis de « manipularea interpretativă » umană.

Pe 2 decembrie 1885, la Comedia Franceză, la Paris, se joacă pentru prima dată comedia într-un act Socrate și Nevasta sa de Théodore de Banville, poet și prieten cu Victor Hugo și Charles Baudelaire unde este creat poetic portretul Xantipei, soția lui Socrate și încarnarea prototipului scorpiei.

În 1985, Margaret Atwood publică romanul distopic feminist The Handmaid’s Tale în care dezvoltă o societate dominată de religie, unde femeile sunt clasate social în funcție de interpretările teologico-doctrinare și filosofice istorice : Soțiile, stăpânele casei, sunt singurele femei cu acces la putere, Martele întrețin casa și se ocupă de bucătărie, Econofemeile, sunt soțiile bărbaților săraci (cumulând funcțiile de Soție, de Marta și de Servitoare), Mătușile îndoctrinează Slugile îmbrăcate în haine roșii și al căror rol este reproducerea și Izabelele sunt prostituate ilegale care sunt foarte solicitate de Comandanți

Făcând o pararelă între cele trei scrieri și episoade istorice – textele biblice, fabula poetică a lui de Banville și romanul feminist a lui Atwood – putem explora trei ipoteze, care pot fi cercetate și aporfundate :

1. Femeia biblică, cea « păgâna » și « seculară » sunt rezultatul unui cumul de modele socio-culturale care furnizează diferite stereotipuri în funcție de statut, clasa socială și epoca istorică.
2. Un feminism biblic, « păgân » și « secular », coexistă împreună cu un conservatorism feminin biblic, « păgân » și « secular », în cadrul acestor modele socio-culturale care circulă în diversele epoci pe care le zugrăvește Biblia, pe de o parte, și filosofia, literatura , pe scurt, scrierile non-biblice, pe de altă parte.
3. Toate aceste modele, biblice, « păgâne » și « laice », au un numitor comun de apărat sau de contestat : că femeia este o ființă care vine după bărbat, și de aici toate consecințele ierarhizante ale raporturilor între sexe precum și recriminările (acuzațiile) pe care se construiesc toate feminismele istorice, fie că poartă sau nu acest nume.

Cele trei ilustrații socio-culturale și istorice evocate, cu implicații religioase profunde, sunt sugestive deoarece arată faptul că « Răul » istoric al reprezentărilor și interpretărilor despre femeie nu este unul de origine divină, ci unul legat de durabilitatea unei situații sociale a femeii asociată deloc sau rar spațiului public și politic, al acțiunii, al curajului, la deciziei, al puterii, deci, al bărbatului. Multe exemple explică și ilustrează această teză. De pildă, unele trăsături ale Xantipei, nevasta lui Socrate, arată modelul social atenian feminin : acela de a fi stăpână a oikos-ului, spațiul privat, domestic, cu rol de mamă și de paznic al vetrei. Așa spune și Demostene (1960) vorbind despre tipurile de femei și diferitele lor funcții care sunt și la baza claselor romanului lui Atwood : „Avem curtezane pentru plăcere, concubine pentru îngrijirea corporală zilnică, soții care să ne dea copii legitimi și să păstrăm cu fidelitate gospodăria » ( p. 122). În The Feminine Mystic (1959), Betty Friedan vorbește, în California anilor 1950, despre răul misterios al „gospodinelor americane”, care au fost nevoite să renunțe la locul de muncă, ceea ce le-a creat forme patologice de nemulțumire.

Punerea laolaltă a acestor situații, mai îndepărtate și mai recente, poate fi simptomatică pentru că vidul și recriminarea pe care le provoacă sunt semne ale unor situații politice și sociale în care femeile nu au avut sau au un rol redus în binele public, în politică sau în alte zone din afara spațiului privat domestic. Modernitatea și succesivele revoluții industriale, de la prima revoluție mecanicistă, la a doua a societății de consum, la a treia a societății de servicii și a comunicării de masă, și până la a patra a digitalizarii și noilor tehnologii, au influențat și schimbat rând pe rând modelele sociale care vor fi dezvoltat mișcări feministe centrate pe acumularea de drepturi dar și pe obligația de a muncii, și, deci, de a avea o prezență feminină în viața publică din ce în ce mai mare. O prezență devenită obligație provenită și din nevoia de a contribui la bugetul familiei, cvasi-imposibil de susținut dintr-un singur câștig, cel al bărbatului, adesea victimă de șomaj, de lipsa locului de muncă stabil, la care se adaugă consecințele consumerismului, ale societății serviciilor, etc.

Schimbarea modelul de societate, merge, așadar, mâna în mâna cu schimbarea modelului social de femeie și cu cel al tipului de feminism. De pildă, mult râvnitul model al femeii religioase consevatoare, corespunzător unui prototip de societate care nu mai este actual, este un tip născut și creat de instituții, dar de cele religioase, la fel ca și cel al femeii feministe moderne, creat tot de instituții, dar de cele seculare.

Astăzi, în contextul unei societății transformate în valori, aspirații și modele, anxietatea spațiului domestic a devenit tot mai acută și imposibil de trăit pentru femeie la fel ca în perioada în care modelele sociale erau produse de instituția tradițională a bisericii. Această instituție este deja încercată de emaniciparea pe care o cunoaște creștinismul sub impactul feminismului biblic protestant, adică cel al femeilor protestante devenite cercetătoare ale Bibliei și care înțeleg că textul biblic este rezultatul lecturilor dar și al modelelor distorsionate ale culturile antice. Secolul XIX este unul de contribuții majore ale femeilor protestante bibliste, printre care se va fi numărat și Ellen G. White, din perspectiva eliberării de stereotipuri. Nu de puține ori Ellen G. White îndeamnă la revenirea la textele biblice și la cercetarea biblică. Cercetarea biblică este mai întâi un feminism social și apoi o teologie „feminină”care schimbă și mai drastic paradigma socială. Femeile acced încet încet la putere, dincolo de propriul cosmos casnic. Această ieșire creează un val mai « agresiv » de emancipare, în care intersecția dintre feminin și masculin reimpune interpretarea relației de dominare printr-un nou model, cel al excesului egalității între femei și bărbați, care se fondează pe  o totală desecretizare a spațiului intim domestic, privat, începând cu corpul femeii care se arată pe deplin nud, purtarea in pântece și nașterea unui copil publicizate pe media tradiționale și pe rețelele sociale, până la scoaterea în public a rolurilor și istoriei domestice.

Singurul bastion de rezistență rămâne, totuși, în pofida predicțiilor științifice ale optimistilor biotehnologiei, modelul divin al femeii create de Logos din Adam ca să nu fie singur și să fie sprijinit. El nu este un model al ierarhiei ci al completudinii și al reificarii femeii ca transmițătoare a vieții care trece întâi, biologic, prin corpul său. Pentru că genosul masculin, adică rasa bărbatului, nu poate continua ontologic de la sine, ci printr-un ocol prin organismul femeii, de unde Omul devine viață, apoi cetățean al lumii și eventual al cerului.

Referințe selective

De Gandt, M. (2017). Xanthippe, l’anti-logos. Les Lettres de la SPF, 38, 45-56. https://doi.org/10.3917/lspf.038.0045

Démosthène. (1960). Contre Nééra, in Plaidoyers civils, IV, éd. Louis Germond, Belles Lettres : Paris.