SOȚIA LUI IOV

Dintre toate personajele biblice Iov întruchipează în mod desăvârșit esența suferinței umane. O suferință nedreptă, neanticipată, neconsolată. Suferința în context religios. Cartea lui Iov este cea mai dificilă și neînțeleasă scriere biblică. De aici și multitudinea interpretărilor. Atât de șocantă pare perspectiva încât Iov ar putea la fel de bine să fie un personaj fictiv. Iov ar putea fi, nu însă și dinamica vieții umane. Există drame mult mai sofisticate și îngrijorătoare decât tragedia vieții lui Iov.

Problema nu este dacă Iov a existat sau nu, sau dacă a experimentat cu adevărat suferința. Problema e de ce Dumnezeu îngăduie așa ceva. Reacția de de-culpabilizare a divinității prin supra-accentuarea expresiei „a permis” nu rezolvă problema de fond. Consecința este aceeași iar Iov n-a aflat niciodată cine l-a lovit așa de crunt. În viziunea eternului suferind Dumnezeu este Cel care aduce suferința, după cum aduce și bunăstarea.

Iov nu-i șocat de această revelație. El știe ca Dumnezeu este cauza. Iov e tulburat de altceva, de „lipsa de discernământ” a Domnului. Pare că a greșit adresa, pentru că Iov nu figura pe lista neagră a bunului Dumnezeu. De ce-a fost lovit? Toată cartea, de altfel poetică, exceptând prologul și epilogul care sunt în proză, este o permanentă lamentare în cel mai autentic stil oriental. Iov vrea să știe de ce. Iar Dumnezeu nu-i răspunde, iar atunci când o face schimbă subiectul. Într-un final Iov este reabilitat, Dumnezeu îi reface viața și familia iar cartea lui Iov chiar are un final aproape fericit. Totu-i bine când se termină cu bine. Oare?

Mai există un personaj discret în toată această tragedie care face notă discordantă. S-a vorbit foarte mult despre Iov și despre suferințele, răbdarea, credincioșia, credința și tenacitatea lui dar nu se vorbește aproape deloc de soția sa. Iov acceptă cu o resemnare suspectă moartea copiilor săi: „Domnul a dat, Domnul a luat…”. Ceea ce nu acceptă Iov este de ce el, cel neprihănit, trebuie să sufere astfel, convertind suferința într-o problemă exclusiv religioasă. După ce-și mustră soția, aceasta nu mai apare ulterior nicăieri.

Într-o cultură patriarhală, puternic masculinizată, autorul cărții a avut grijă să se ocupe exclusiv de Iov și s-o treacă-n uitare pe soție, mai ales pentru nesăbuința ei de a comenta. Și uite așa, dintr-un simplu condei, bagatelizezi, ba chiar anulezi suferința unei alte ființe, care se întâmplă să fie femeie. Soția lui Iov este cea care a gustat până la ultima picătura din paharul suferinței. Suferința lui Iov e teologică, a soției lui, ontologică.

Zece copii s-au născut din ea, și pentru fiecare-n parte a simțit durerile nașterii, eventual fiecare travaliu separat, pentru ca la sfârșit să experimenteze durerile morții într-o concentrație de zece ori mai mare. Poate vom justifica nenorocirea spunând că în final Dumnezeu i-a dăruit tot zece copii, poate chiar mai buni ca primii dar asta sună teribil de cinic. Reacția soției lui Iov este naturală și instinctuală, adică umană.

Al doilea șoc este chiar Iov, adică pasivitatea și resemnarea lui. Nicăieri în lamentare nu-și plânge copiii ci-și jelește neprihănirea-i rănită. Nu întreabă, “unde-s copiii?” ci “unde-i neprihănirea?” Soția lui Iov pare doar o victimă casnică în toată această dramă, printre alte accesorii (animale și bunuri) ce-au forst compromise total, când de fapt ea este victima centrală: o mamă fără copii. În conjunctura culturală orientală asta echivala cu blestemul suprem (Rut 1,20.21).

Ce face Iov în tot acest complex de împrejurări? Vrea să dezlege marea taină a suferinței, de ce există răul, unde-i Dumnezeu, etc. ceea ce demonstrează încă o dată că, în general, bărbații sunt destul de incapabili să înțeleagă suferința unei femei și să comunice cu adevărat ceva. Iov nu comunică nimic, doar repetă redundant aceeași placă existențialistă. Soția lui Iov a rămas neconsolată în durerea ei pentru că Iov era prea ocupat în a se justifica pe sine înaintea Domnului. Iov însuși este victima propriei mentalități: de la Dumnezeu vine totul! De aceea Iov pune întrebări greșite la care Dumnezeu refuză să răspundă.

Ce-ar fi trebuit să facă Iov? Ar fi trebuit să-și mângâie soția și să-i spună ce i-a spus Isus văduvei din Nain, „Nu plânge!” Dacă Iov s-ar fi ocupat de soția lui și nu de prietenii săi, poate cartea nu mai devenea chiar o capodoperă literară dar cu siguranță înceta să fie un dezastru teologic. Poate ar fi rămas doar un modest tratat de consiliere maritală dar cu siguranță un demers mult mai practic și necesar decât lamentarea inutilă a unui sfânt care pare cu totul alienat de esența problemei. Soția lui Iov este simbolul femeii neînțelese, marginalizate și neconsolate în dramele ei personale, și pentru care doar Dumnezeu mai rostește un discret „Nu plânge!”