El a murit pentru noi
Săptămâna aceasta sub titlul „El a murit pentru noi”, studiul școlii de sabat își propune să trateze un subiect teologic de importanță majoră, un subiect capital pentru lumea creștină indiferent de regimul confesional sau de registrul liberal sau fundamentalist al intensității trăirii credinței. Este vorba de un subiect ecumenic prin însăși natura sa indiferent de felul în care este tratat pentru că se referă chiar la înțelegerea sensului creștin al sacrificiului consimțit de Dumnezeu pentru „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. (Ioan 3:14,15)
Cu toate acestea sau poate tocmai din cauza aceasta, accentul studiului este pus mai degrabă pe transmiterea unei doctrine decât pe întemeierea biblică a acestei doctrine. Mai exact, teologia studiului apare transmisă sub influența comunicațională a două îndoielnice abordări de sorginte psihologică: planificarea neurolingvistică și analiza tranzacțională. Astfel, prima parte a studiului este fundamentată pe o concepție constructivistă a cunoașterii, conform căreia omul acționează în funcție de reprezentările pe care le are asupra realității. Studiul oferă o modelizare, nu a „realității” morții lui Hristos, ci a hărților mentale sau a reprezentărilor acestei morți, dintre care unele sunt „facilitatoare” și altele „limitatoare” în ceea ce privește mântuirea. În perspectiva aceasta neurolingvistică, comportamentul credinciosului depinde aici de înțelegerea sa asupra morții lui Hristos, reflectată în programele tiparelor limbajului. De exemplu, în studiul nostru se afirmă, se vorbește, se zice, că „El a murit pentru noi”, că „speranța noastră legată de înviere înseamnă totul pentru noi”, că „aspectul cel mai important pentru noi este că Isus a fost înjunghiat ‚de la întemeierea lumii’” etc., în timp ce textul biblic spune, afirmă, zice „că oricine crede în El să nu piară”. Această subtilă schimbare de limbaj, de la oricine la noi, trece neobservată, dar nu fără efecte asupra comportamentului persoanei care și-o însușește.
Nu, Hristos nu a murit pentru o gloată – noi – fără nume, fără chip, fără limite în timp și spațiu, ci pentru oricine, adică pentru fiecare în parte, pentru tine și pentru mine. Folosirea limbajului de tip „El a murit pentru noi” și nu „El a murit pentru mine”, de exemplu, comportă riscul transformării mesajului biblic într-o formă subtilă de epicurianism încreștinat de genul: „Obișnuiește-te să crezi că moartea nu este nimic pentru noi. Căci tot binele și tot răul rezidă în senzație; totuși moartea este privarea de orice sensibilitate. Prin urmare, cunoașterea acestui adevăr că moartea nu este nimic pentru noi, ne permite să ne bucurăm de această viață muritoare, nu adăugându-i perspectiva unei durate infinite, ci lipsindu-ne de dorința de nemurire.” (Epicur, 2009)
A doua parte studiului altoiește demersul analizei tranzacționale pe trunchiul planificării neurolingvistice. Astfel, tratarea sensului morții lui Hristos ține cont de concepția realistă a cunoașterii conform căreia omul poate acționa conform percepțiilor sale și are posibilitatea de a cunoaște adevărul așa cum este dacă i se permite sa se miște și să-și multiplice punctele de vedere. Luarea în considerare în mod obiectiv a comportamentelor face posibilă crearea de concepte sau grile de lectură ale morții lui Hristos. Una dintre cele mai cunoscute expresii ale acestui fel de a gândi este, de exemplu, întrebarea absurdă nu numai din punct teologic, dar și logic: daca mântuirea se poate obține prin fapte, atunci de ce a mai murit Hristos?
Așa se explică, pe scurt, faptul că studiul își propune să învețe „despre cât de inutile sunt faptele noastre în obținerea vreunui merit înaintea lui Dumnezeu”. Si, într-un fel așa și este. „Faptele noastre”, revelatoare ale unei mărturii că „El a murit pentru noi” și nu pentru „oricine” sunt inutile pentru că – potrivit celor scrise în Biblie – mântuire colectivă sau la grămadă nu există. Faptele mele – adică faptele fiecăruia în parte care crede în moartea și învierea mântuitoare a lui Hristos – nu sunt însă lipsite de sens. În epistola către Evrei am găsit scris că „Fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui!… (Evrei 11;6). Un fel de introducere la epistola lui Iacov care mă și te interpelează: „Vrei însă să înțelegi, omule nesocotit, că credința fără de fapte este moartă?” (Iacob 2 :20)
Referințe
Épicure. (2009). Lettre à Ménécée. Paris: Flammarion.