Extremismele: noii hateri
Istoria înregistrează diferențe culturale, sociale și religioase care au împărțit Europa între est și vest, între răsărit și apus. Europa răsăriteană, ortodoxă, mai imobilă și mai puțin deschisă la schimbare și la influențe prin natura culturii sale tradiționale, a rămas ancorată în ceea ce ea numește “credința strămoșească moștenită de la sfinții părinți”, pe când Europa de apus a îmbrățișat natural ideile iluministe și modernismul pentru că se afla la originea lor, eliberându-se astfel de sub dominația religioasă instituționalizată și, ulterior, diminuându-și chiar interesul pentru religie pur și simplu. Acest proces de separare, început cu mult timp înainte de Marea Schismă (1054) care marchează ruptura „oficială” între Est si Vest, a devenit de-a lungul Evului mediu, al Renașterii și până astăzi, tot mai acut și tot mai vizibil, influențat fiind de diversele valuri de schimbări majore de ideologii și paradigme, astfel încât, în secolul XXI, fără să se facă un „pas înapoi”, societățile, de maniera neomogena, încep sa resimtă nevoia de a recrea poduri și reînnoda legături aproape milenare cu religia și spiritualitatea. Din cauza viziunilor diferite asupra spiritualității, mentalul colectiv legat de religiozitate a fost influențat într-o asemenea măsură de istoria „schizofrenă” pe care omenirea a experimentat-o cu religia de la Iluminism încoace, încât astăzi două extreme sunt manifeste: una de ultra-conservatorism față de religie, sau, la polul opus, alta de ultra-liberalism negaționist în raport cu religia.
Dezbateri și polemici interminabile populează astăzi spațiul public și privat, foarte vizibile și audibile în media clasice și pe rețele sociale, pentru a se găsi răspunsul la dilema privind ultra-conservatorismul sau ultra-liberalismul. Ce este de ales? Cum ar trebui să ne ghidăm în viață prin prisma celor două? Care ar trebui să fie principiile care să ne conducă acțiunile între cele două extreme? Răspunsul nu este simplu dar, precum pariul lui Pascal, poate sa fie pragmatic, iar următoarea analogie sugerează tocmai o alegere practica care propune un principiu de echilibru: orice drum are două șanțuri și nu există nicio diferență în materie de consecințe/daune atunci când ajungi într-o extremă sau în alta. Acest fapt a fost descris de filozoful Jean Grenier (1969), mentorul lui Albert Camus, atunci când a afirmat că că “în viață cel mai greu lucru de păstrat este echilibrul”. Dificil de atins atunci când fiecare tabără o privește pe cealaltă cu superioritate morală. Paradoxul este tocmai acela că scrierile fondatoare ale religiilor monoteiste nu sunt apeluri la extremism si nici nu sunt fondatoare nici ale ultra-conservatorismului si nici ale ultra-liberalismului. Daca ar fi sa ne oprim numai la creștinism, mergând la originile sale, în scrierile nou-testamentare, nu găsim nimic asemănător cu ideile acestea. Din contră, daca ne oprim privirea la persoana lui Hristos și la modul în care problematizează raporturile sociale și morale, de pildă, atunci când face analogia cu paiul și bârna, sau când evocă pilda vameșului și a fariseului sau a samariteanului milos, observăm că subliniază principiul că nimeni nu se poate erija în judecătorul celuilalt, indiferent de convingerile, ideologiile sau poziția socială.
Figura cristică și creștinismul primar nu au fost polarizante în sensul în care se petrec lucrurile astăzi. Tocmai de aceea, cele două curente extremiste actuale reprezintă o problemă reală a creștinismului contemporan, fie el răsăritean sau apusean pentru ca produc „ura” socială și morală.
“Feriți-vă de orice vi se pare rău” îi îndemna Pavel pe creștinii din Tesalonic. Acest imperativ poate fi preluat astăzi în încercarea de a ieși din strânsoarea extremelor, astfel încât ideile care produc ură, disensiune și încordare să nu mai fie o miză în trăirea religioasă creștină și, prin ricoșeu, nici în viața socială publică, fie ea în comunități, grupuri sau pe rețele sociale.
Referințe
Grenier, J. (1969). Nouveau lexique. Paris : Fata Morgana.