Și ne izbăvește pe noi de templu și partid!

Niciun om temător de Dumnezeu nu demolează biserica părinților lui pentru că este prea șubredă. Noi am demolat-o. Niciun episcop nu dărâmă altarul la care slujește pentru că miroase prea tare a tămâie. Noi l-am dărâmat. L-am dărâmat și am făcut „altul mai trainic și mai frumos”. Pentru că „trend”-ul la adunare nu mai este nici rugăciunea, nici Cuvântul. La modă este parfumul verde de constantinianism reciclat în distileria templului și amvonul „design” stilizat în tribună. Nu, nu este nici o problemă că biserica este implicată în societate. Problema este că a încetat să mai fie o familie cu frați și surori și că a devenit un fel partid creștin cu domni și doamne care cântă imnuri. Problema este că a încetat să mai fie percepută ca un pericol de către toate puterile pentru că nu le aparține. Problema este că a încetat să refuze să aleagă între două puteri mondiale care ambele disprețuiesc demnitatea umană din interese strategice.

Suntem triști când vedem pastorii transformându-și predicile în editoriale. Ne doare pentru că noi căutam cu disperare chipul lui Hristos în tot acest zgomot și nu găsim decât chipul propriei noastre vanități. Să revenim la elementele de bază. Să ne întoarcem la rușinea lui Hristos pe Cruce, care este singura noastră putere. Dacă nu putem câștiga alegeri fără să ne vindem sufletele, atunci poate că trebuie să pierdem alegerile pentru a ne salva sufletele. Biserica nu este corabia statului. Este barca de salvare în oceanul haosului. Dacă transformăm barca de salvare într-o navă de război, vom ajunge să-i scufundăm pe toți cei pe care trebuie să-i salvăm.

Hristos nu a cucerit lumea ocupându-l pe Cezar. El a transformat-o dându-și viața. Acesta este scandalul pe care încercăm constant să-l evităm. Crucea este prea lentă pentru noi. Slujirea este prea fragilă. Mărturia este prea vulnerabilă. Așa că visăm la pârghii mai eficiente. Și tocmai acolo ne pierdem drumul. Încă mai este timp să ne întoarcem. Să ne dezvățăm de această fascinație. Să respingem falsele mesianisme politice. Să readucem biserica la locul ei magnific și dificil: să fie un semn al cetății, nu proprietara cetății. Dacă vrem cu adevărat să binecuvântăm societatea, atunci să începem prin a înceta să mai confundăm influența cu ungerea, victoria cu fidelitatea, ordinea morală cu sfințenia. Și dacă vrem cu adevărat să slujim cetății, să o slujim în așa fel încât să nu fie niciodată forțată să se apere împotriva credinței noastre. Căci lumea nu are nevoie de o religie care să caute să o conducă. Ea are nevoie de o biserică suficient de liberă pentru a-i spune adevărul, suficient de umilă pentru a-și recunoaște greșelile, suficient de curajoasă pentru a-i apăra pe cei slabi și suficient de apropiată de Hristos pentru a prefera crucea în locul determinării. Acest lucru este mai puțin glorios pentru ambițiile noastre. Dar este infinit mai aproape de Evanghelie.

Hristos ne-a chemat la libertate, nu să preluăm controlul asupra pârghiilor puterii pământești. „Ne doare” acesta al nostru nu este un strigăt de luptă. Este un suspin. Un suspin pentru această comunitate care se rătăcește, sperând că în tăcerea care va urma acestor cuvinte, va putea auzi în sfârșit o voce pe care nu a mai auzit-o de foarte mult timp: cea a Păstorului, care nu a cerut niciodată un loc în guvern, ci doar un loc în inimile noastre.

Mulți din comunitățile noastre se tem să vorbească, de teamă să nu fie acuzați de naivitate sau de trădare. Totuși, este vremea să deschidem un spațiu în care să putem spune: „Nu vrem nici o credință captivă lumii, nici o credință beată de putere”. Vrem să redescoperim vibrațiile unei voci creștine nealiniate. Vrem să reînvățăm diferența dintre influență și dominație. Creștinii influențează prin viața lor, prin cuvintele lor, prin perseverența lor, prin caritatea lor, prin consecvența lor, prin gândirea lor și prin curajul lor civic. Ei nu domină în numele lui Dumnezeu. Ei nu își transformă mărturia într-un mandat de electoral. Ei nu confundă ordinea mântuirii cu ordinea administrației publice. Ei resping lingușirea, teatrul ungerii politice, demonstrațiile de apropiere puse în scenă care îl transformă pe pastor într-un slujitor al statului și pe omul de stat într-o figură de referință cvasi-mesianică. Ministrul Evangheliei nu este o recuzită de campanie. Nu este un distribuitor de legitimitate sacră pentru liderii care caută o aparență de moralitate.

Să ne întoarcem la inimă. Întotdeauna la inimă. La locul unde credința încetează să mai fie o ideologie a cuceririi și devine din nou o întâlnire care convertește. Aici înțelegem că adevăratul scandal creștin nu este absența unei domnii, ci iubirea până la cruce. Aici descoperim că puterea lui Dumnezeu se manifestă în slăbiciunea acceptată de bunăvoie, în fidelitatea discretă, în adevărul fără violență și în dreptatea fără idolatrie.