Împărăția lui Dumnezeu nu este nici muzeu, nici aeroport

Înțelegerea noastră asupra istoriei este impresionantă. Treizeci de minute de predică sunt suficiente pentru a ne transporta înapoi în anul 33. Cunoaștem greutatea crucii, geografia Galileei, rădăcinile grecești ale cuvântului „telestai” („s-a sfârșit”) și implicațiile juridice ale îndreptățirii prin credință. Este fundamental. Este magnific. Este Evanghelia. Dar cunoștințele noastre L-au transformat pe Isus într-o sublimă statuie de ceară. Doctrina noastră este perfectă, înfățișarea ne este îngrijită și ordonată, postura ne este nobilă, dar trupul Său nu mai respiră pe scaunul de lângă mine. Sigur, Isus Hristos cel istoric are un avantaj competitiv major față de Isus din prezent. Isus Hristos din istoria Bibliei este politicos, și-a terminat lucrarea și, mai presus de toate, este înghețat în timp. Este puțin probabil să răstoarne mesele sălilor noastre de comitete, să perturbe afacerile noastre de la templu sau să orânduiască închinarea nu în programe socioculturale, politico-religioase sau imobiliare, ci în Duh și în Adevăr. Isus Hristos cel istoric ne este doar un Mântuitor care ne-a rezolvat cazierul judiciar acum douăzeci de secole, iar noi nu suntem nimic mai mult decât o societate, o fundație, o asociație a comemorării. Ne adunăm pentru a ne aminti împreună Golgota, precum veteranii în jurul unui monument de război.

Alergarea spre Isus al trecutului ne-a înlocuit comuniunea frățească și părtășia credinței cu intelectualismul rece, distant, prestator de servicii remunerate. Așadar, de ce ar trebui să fiu vulnerabil în fața ta, fratele meu, sora mea? De ce ți-aș mărturisi că sănătatea mea se destramă, că mă înfricoșează viitorul copiilor mei sau că plâng singur în mașină înainte de a mă întoarce acasă de la biserică? Toate acestea aparțin domeniului prezentului, un domeniu a cărui necesitate practica noastră religioasă a eliminat-o. De când „s-a terminat” pe cruce, luptele noastre actuale au devenit aproape o insultă la adresa acestei lucrări perfecte. Așa că rămânem tăcuți. Zâmbim. Acceptăm intelectual dogma. Am încetat să mai fim frați. Am devenit colegi de fugă. Iată de ce tânjesc după o pauză. O pauză cu moda măștilor. O pauză cu nevoia de a avea dreptate. O pauză cu frica de Adevărul Prezent. Tânjesc după o pauză pentru că nu mai pot să îmi duc alergarea credinței în afara prezentului. Sunt istovit de fuga noastră de Isus Hristos al prezentului ca să ne refugiem în spatele lui Isus de acum două mii de ani sau al lui Isus de la sfârșitului veacurilor.

Când muzeul trecutului devine prea sufocant și Isus cel istoric prea arid, fugim spre Isus care se întoarce. Este a doua față a fugii noastre de Isus Hristos al prezentului. Toată tensiunea emoțională a credinței noastre este proiectată înainte. Trâmbițele, învierea, mileniul, ospățul de nuntă al Mielului. Această lume nu este casa noastră. Obsesia noastră pentru Viitor ne scutește de noroiul Prezentului. Ne tratăm între noi așa cum tratăm o cameră de hotel în noaptea dinaintea plecării. Nu ne deranjăm să dărâmăm pereții care ne despart sau să reparăm relațiile căzute în pană. Tolerăm disconfortul, evităm să ne atașăm de ceilalți oaspeți, citim titlurile de pe telefoane pentru a căuta „semnele timpului” și așteptăm zborul spre Cer. Suntem pasageri în tranzit. Politicoși, distanți, evazivi. Gestionăm Apocalipsa cu o abilitate magistrală, dar suntem incapabili să gestionăm depresia mamei singure care stă în al treilea rând: comuniunea frățească nu poate fi experimentată decât la timpul prezent. Nu putem îmbrățișa un frate în trecut. Nu putem plânge cu o soră în viitor. Putem ierta doar astăzi.  

Dar noi fugim de Isus Hristos al prezentului – acest Isus incontrolabil, imprevizibil, care ne-ar cere să ne dăm jos măștile de respectabilitate. Fugim unii de ceilalți. Fugim de semenii în suferință și semenii în suferință sunt în pragul epuizării fugind de noi. Fugim cu toții să menținem în mișcare o mașinărie umană cu tehnici de management. Fugim să umplem golul lăsat de un Dumnezeu retrogradat în cărțile de istorie sau în profețiile lui Daniel. Fugim de Isus Hristos al prezentului. Consumăm divinul evaluând predicile pe TripAdvisor-ul fugii noastre spirituale, gata să schimbăm postul imediat ce muzica începe să fie mai puțin antrenantă. Da, fugim de Isus Hristos al prezentului pentru a veni zâmbind la adunare încărcați cu alibiurile noastre teologice, în timp ce sufletele noastre alergate țipă de foame și singurătate.

Ce-ar fi dacă am înceta să fugim? Ce-ar fi dacă pastorul ar păși la amvon și ar spune: „nu mai am nicio prezentare grandioasă despre Apostolul Pavel și nu mai am nicio revelație nouă despre întoarcerea Domnului. Sunt doar un om trudit și obosit, temându-mă că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor și am nevoie ca Isus să mă atingă astăzi, prin rugăciunile voastre.” Ce-ar fi dacă fiecare din adunare ne-am ridica și am spune: „Cunosc triumful crucii, cunosc slava viitoare, dar astăzi sunt fără vlagă. Vă rog să nu-mi dați un verset biblic gata făcut. Dați-mi doar mâinile și urechea voastră ascultătoare.” Aici, în această pauză, în această crăpătură a perfecțiunii noastre religioase, se oprește fuga de Isus Hristos al prezentului. Aici se prăbușește lumea și izbucnește Împărăția lui Dumnezeu.

Împărăția lui Dumnezeu nu este nici un muzeu al cărui gardian suntem, nici un aeroport ale cărui ecrane le examinăm cu atenție. Este un Trup. Un trup care sângerează, care respiră, care suferă și care se vindecă în momentul prezent. Nu mai vreau un creștinism al evadării din prezent. Sunt istovit să fug de Isus de lângă mine. Voi sunteți osteniți să fugiți de Cel Ce Este printre voi. Hai să nu mai fugim de Isus Hristos al prezentului. Să nu mai alergăm pe banda rulantă a propriei noastre religiozități. Să ne așezăm. Să ne privim unii pe alții în ochi, cu adevărat. Mormântul este gol în trecut, cerurile sunt pline de speranță pentru viitor, dar Isus Hristos are ambele picioare plantate în noroiul prezentului nostru. Aici ne așteaptă. Aici, și numai aici, ne vom găsi unii pe alții la picioarele Lui.