„Miserere” – arta ca formă de închinare în zona de război
Invitat săptămâna trecută să comunic despre „Impactul economic al fake news-urilor religioase” la Smart Diaspora 2025, care a reunit peste 1000 de profesori și cercetători din diferite discipline academice, am avut prilejul în alt cadru, bineînțeles, să mă reîntâlnesc la Cluj cu Joszef Horvath și să particip la concertul prin care și-a aniversat cei 25 de ani de măiestrie dirijorală pe marile scene din România și străinătate, precum și oportunitatea să sondez sensul imaginii materiei stelare din pictura lui Iacob Coman. Dincolo, dar și dincoace de injecțiunile lor estetice, aceste două contacte cu muzica și cu pictura mi-au reactivat în memorie ideea artei ca formă de închinare în zonă de război, răscolind o referință la un atavic „Miserere” prăfuit pe undeva prin podurile împăienjenite ale amintirilor mele, un „Miserere” la care țin să mă întorc aici preț de câteva cuvinte.
Între 1912 și 1948, Georges Rouault, un pictor expresionist francez profund marcat de credința sa catolică, a creat „Miserere”, o serie de 58 de litografii monumentale. Concepută inițial ca ilustrații pentru o carte despre Patimile lui Hristos, această serie a evoluat de-a lungul deceniilor pentru a încorpora ororile celor două războaie mondiale. Rouault, martor indirect, dar bântuit de Marele Război (1914-1918) și de cel de al Doilea Război Mondial (1939-1945), și-a transformat atelierul într-un câmp de luptă spiritual. Figurile sale asemănătoare lui Hristos, jupuite și încoronate cu spini, rătăcesc printre ruine fumegânde, soldați mutilați și civili zdrobiți. Totuși, în inima acestei pustiiri, se naște o chemare irezistibilă: închinarea plină de pocăință înaintea lui Dumnezeu. „Miserere” – din latinescul „ai milă” – nu este o simplă tânguire. Este un act de loialitate supremă, unde fidelitatea față de mila divină transcende violența războinică.
Rouault nu descrie războiul într-un mod documentar, precum un reporter de tranșee. El îl spiritualizează, îl cristifică. Când te uiți, de exemplu, la planșa „C’est par ses meurtrissures que nous sommes guéris” sau la planșa „ Et Véronique au tendre lin passe encore sur le chemin…” descoperi un Hristos cu trăsături distorsionate, cu ochii ieșiți din orbite de suferință, care poartă o coroană de spini care pare făcută din sârmă ghimpată. În jurul lui, în celelalte planșe, siluete fantomatice – soldați, burghezi, proletari – se zvârcolesc într-un dans macabru. Aceste figuri nu sunt victime anonime; sunt alter ego-uri ale lui Hristos, „Ecce Homo” modern. Influențat de ucenicia sa la sticlari și de admirația sa pentru Rembrandt, Rouault folosește linii negre groase, aproape gravate, pentru a sublinia carnea torturată. Războiul nu mai este un eveniment istoric; devine o răstignire colectivă. În „Miserere”, un soldat cu cască, cu fața răvășită, se sprijină pe o sabie ruginită, în timp ce un Hristos pe moarte îl privește cu o milă infinită. Aici, violența beligerantă – puști, obuze, cruci de fier – se ciocnește cu chemarea divină. Rouault inversează rolurile: nu Dumnezeu judecă omul, ci omul, în nebunia sa războinică, îl răstignește din nou pe Fiul lui Dumnezeu. Totuși, această confruntare nu generează disperare. Ea invită la pocăință. Privitorul, confruntat cu aceste imagini, este obligat să îngenuncheze. A adora înseamnă a-ți recunoaște propria complicitate la pustiire și a cerși: „Miserere mei, Deus”.
Scenele din „Miserere” sunt impregnate de o atmosferă apocaliptică. Orașe pustii („Rue des Solitaires”), câmpuri cu morți („Mon doux pays où êtes-vous ?”), cerșetori rătăcind sub un cer de plumb: Rouault înfățișează o lume în care războiul a șters întreaga umanitate. Inspirat de relatările soldaților din Primul Război Mondial și de bombardamentele din cel de al Doilea Război Mondial, el juxtapune diferite epoci. Un tanc nazist stă alături de un soldat din Verdun; o mamă care își plânge copilul evocă atât văduvele din Somme, cât și pe cele din Coventry. Dar această pustiire nu este gratuită. Este negativul fotografic al milei. În „Miserere”, un Prunc Isus gol și vulnerabil este înconjurat de figuri grotești – un general burtos, un preot ipocrit, un călău mascat. Violența beligerantă, cu măști de gaze și baionete, devine o alegorie a păcatului originar. Rouault, fost ucenic al unui maestru sticlar, exacerbează contrastele: negru intens împotriva albului orbitor, ca niște vitralii sparte. Închinarea se naște din acest haos. Credinciosul pocăit trebuie să traverseze zona de război interioară – urile ei, justificările ei – pentru a ajunge la Hristos. Aceasta este loialitatea supremă: să ne închinăm nu unui Dumnezeu triumfător, ci unui Dumnezeu răstignit împreună cu noi.
În centrul operei de artă „Miserere” se află o tensiune dialectică: violența beligerantă versus o rugăminte pentru mila divină. Rouault, prieten al lui Léon Bloy și influențat de mistici, vedea războiul ca pe o manifestare a Răului absolut. Cu toate acestea, el a respins maniheismul. În „Qui ne se grime pas ?” măști grotești – politicieni, soldați, clerici – ascund chipuri asemănătoare lui Hristos. Fiecare om poartă în el atât călăul, cât și victima, Cain și Abel. Închinarea sufletului pocăit este arma supremă împotriva acestei duplicități. Nu neagă violența, ci o transfigurează. La fel ca psalmistul din „De profundis”, Rouault strigă din adâncuri: „Din adâncuri strig către Tine, Doamne.” Litografiile sale, publicate în 1948 au sosit după Hiroshima și Auschwitz, ca un antidot spiritual la era atomică. A te închina într-o zonă de război înseamnă a alege loialitatea față de un Dumnezeu care plânge alături de cei condamnați, nu față de unul care îi doboară.„Miserere” nu este o relicvă din trecut. În 2025, în timp ce conflictele încă fac ravagii în lume – Ucraina, Orientul Mijlociu, războaiele cibernetice – litografiile lui Rouault rezonează cu o acuitate profetică. Figurile sale asemănătoare lui Hristos, cicatrizate de șrapnelele istoriei, ne provoacă: unde se află loialitatea noastră? În idolii puterii sau în adorarea plină de pocăință a unui Dumnezeu milostiv? Rouault ne învață că adevărata victorie nu este militară, ci spirituală. A te închina printre ruine înseamnă a afirma că mila divină depășește orice pustiire. „Miserere” nu este o lucrare despre război; este o lucrare despre fidelitatea supremă, cea care transformă zonele de război în altare ale răscumpărării.