Papa și BAZS: retorică politică și ideologică a „războiului sfânt”

Săptămâna aceasta, mai exact pe 28 octombrie 2025, la închiderea „Întâlnirii Internaționale de rugăciune pentru pace” de la Colosseumul din Roma, Papa Leon al XIV-lea a declarat: „Războiul nu este niciodată sfânt, doar pacea este sfântă, căci este voită de Dumnezeu!”. Tot pe 28 octombrie 2025, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea (BAZS), în lecțiile sale de la Școala de Sabat pentru semestrul octombrie-decembrie 2025 (despre Cartea lui Iosua), explică – și, prin urmare, justifică – „războiul sfânt” ca o intervenție divină „excepțională și strict limitată în timp și spațiu”: „Războiul sfânt are ca țintă principală cultura și societatea coruptă a Canaanului. Pentru a evita contaminarea, poporul Israel trebuia să distrugă toate elementele care propagau depravarea. Cu toate acestea, toți locuitorii Canaanului și cei care, la nivel individual, au recunoscut suveranitatea lui Dumnezeu, înainte de cucerire sau chiar în timpul cuceririi, au putut scăpa prin imigrație.” 

În ceea ce privește substanța sau conținutul, cele două maniere de a vorbi despre „războiul sfânt” sunt în mod evident diferite. Papa afirmă că „războiul” nu suportă adjectivul „sfânt”, iar BAZS susține că în mod excepțional războiul este sfânt atunci când el este o intervenție divină excepțională și strict limitată în timp și spațiu împotriva nelegiuirii acumulate de unele popoare. Desigur, discuțiile despre dacă războiul nu este sfânt niciodată sau dacă războiul este sfânt numai din când în când sunt fără sfârșit. Ele înnobilează în adunări sufletele naive care confunda credința cu știința și riscă să scufunde în întuneric mințile care se elevează deasupra mediocrității teologiei naive ad-hoc dacă acestea nu și-ar cinsti la timp cu condescendența de rigoare, luminarea prin tăcere.

În ceea ce privește, însă, funcția sau rostul lor, retorica papală și cea adventistă a „războiului sfânt” sunt de aceeași natură, adică de natură politică și ideologică. Ambele afirmații transcend teologia pură, intervenind în dezbateri geopolitice și modelând poziții instituționale care influențează state, alianțe și opinii publice. Vaticanul, ca actor diplomatic statal, folosește astfel de declarații pentru a promova medierea internațională. De pildă, Papa s-a oferit să medieze în conflicte globale (Ucraina, Gaza, India-Pakistan), criticând „marile puteri” și cerând eliberarea prizonierilor sau armistiții. Aceasta are un impact politic concret: subminează narativele belicoase (ex. justificări religioase ale violenței în Orientul Mijlociu) și susține agende multilaterale (ONU, UE). În contextul amenințărilor politice cu privire la un „al treilea război mondial”, afirmația Papei Leon al XIV-lea devine un apel la lideri politici, poziționând catolicismul ca forță de stabilizare globală – o strategie istorică a Vaticanului care reamintește de rolul Papei Ioan Paul al II-lea în căderea comunismului. Pentru BAZS, deși mai puțin vizibilă pe scena globală, doctrina despre intrarea în Canaan din cartea lui Iosua servește o funcție politică specific denominațională care constă într-o ambiguitate istorică a alinierii după caz la politici de rezistență sau de „război sfânt». De exemplu, pentru adventiștii din România și din Ucraina ea a validat și sprijinit imigrarea ca act politic individual de salvare în contextul invaziei ruse. În Rusia, însă, unde patriarhul Kiril a declarat invazia Ucrainei ca fiind un „război sfânt” împotriva „occidentului satanic” cu parade gay, globalism și valori necreștine, BAZS tace sau cooperează cu Kremlinul potrivit doctrinei despre cucerirea Canaanului din cartea lui Iosua și anume că o societate coruptă și care promovează depravarea trebuie distrusă. Retorica BAZS despre „războiul sfânt” ca intervenție divină „excepțională și strict limitată în timp și spațiu” este expresia capacității sale politice considerabile de a influența prin acomodare circumstanțială, apel cultural, umanitar și diplomatic.

De asemenea cele doua  vorbiri despre „războiul sfânt” îndeplinesc o funcție ideologică. Papa Leon al XIV-lea ideologizează pacea ca valoare supremă catolică, contrastând cu tradițiile medievale ale cruciadelor. Într-o vreme de populism și naționalism religios și de creștinism evanghelic pro-război, Papa promovează un universalism inclusivist, atrăgând tineri și minorități. Ideologic, retorica „războiului sfânt” slujește la reafirmarea catolicismului ca forță morală progresistă, criticând instigatorii de conflicte și făcând apel la responsabilitate divină – un discurs care modelează etica socială a aproape un miliard și jumătate de credincioși. Pentru BAZS interpretarea „războiului sfânt” ca purificare ideologică întărește eschatologia adventistă, sfârșitul lumii ca luptă între pur și corupt. Canaan devine metaforă pentru societatea modernă „depravată”, secularizată, consumeristă, justificând separatismul său comunitar cu școli și spitale proprii. Discursul despre „războiul sfânt” mobilizează în același timp loialitatea quasi naționalistă față de BAZS. În referință la istoria cuceririi Canaanului de către Iosua, în „marea lupta” dintre Hristos și Satana, adventiștii sunt cei „aleși” să evite contaminarea cu păcatul, promovând o identitate de „popor sfânt” pregătit pentru a ocupa un Cer nou și un Pământ nou.

Afirmațiile Papei Leon al XIV-lea și BAZS despre „războiul sfânt” sunt politice pentru că  influențează relațiile internaționale, pentru că sunt în referință la poziționări guvernamentale și pentru că se implică în conflictele globale, câștigând încrederea guvernelor autoritare sau instabile prin maximizarea „argumentelor” soft power, adică fără a le amenința puterea în mod direct. În același timp, ele sunt ideologice prin modelarea credințelor comunităților religioase, justificarea narativelor identitare și promovarea unei viziuni asupra lumii. În esență, aceste afirmații despre „războiul sfânt” sunt expresia modului în care autoritățile religioase folosesc teologia pentru a da sens puterii: Papa prin angajare externă, adventiștii prin retragere internă. Ele sunt, de asemenea, vehicule pentru imagine și (supra)viețuire instituțională în vremuri de instabilitate globală.