Toți ne pricepem la Biblie, nimeni nu o mai citeste!

Bunica mea citea Biblia pronunțând în șoaptă textul, urmărea rândurile cu degetul și repeta cuvintele de două ori ca să fie sigură că a înțeles ce era scris. Nimeni nu-i dăduse o cheie. Nu avea nevoie de una. Îi ajungea aplecarea pioasă peste Cuvânt ca să-L înțeleagă spre deosebire de noi care ne chinuim să fim pioși nu citind, ci interpretând. Mai exact, noi avem o relație cu textul biblic care seamănă cu cea a unui copil confruntat cu un mesaj codificat. Fiecare verset este o pietricică de întors, fiecare nume propriu o piesă de puzzle, fiecare număr un indiciu.  Dar Biblia nu este scrisă ca o criptogramă. Este scrisă pentru ureche. „Ascultă, Israel!” „Spune-i fiului tău”. Cele întâmplate sunt repetate din generație în generație, psalmii sunt cântați, scrisorile sunt citite cu voce tare în fața unei adunări. O carte care se deschide spre o grădină și se încheie spre un oraș, cu mese, trădări, cântece de leagăn și cântece de dragoste intercalate, nu a fost creată pentru a fi rezolvată. A fost creată pentru a fi trăită. Totuși, citim ca și cum autorul ar fi ascuns un plan de luptă sub fiecare literă, cuvânt, propoziție sau frază.

Cititul respectă ceva ce decodificarea calcă în picioare: genul. O criptogramă nu are gen, ci doar conținut. De îndată ce este descifrată, totul este egal: legea și poemul, genealogia și jalea, măsurarea unui templu și strigătul lui Iov devin materiale de aceeași natură, la fel de valide pentru citare. Cititul, însă, știe că nu abordezi un psalm ca pe un decret, că nu ceri acuratețe dintr-o parabolă, că o hiperbolă nu este o statistică. A citi înseamnă, în primul rând, a recunoaște cu ce ai de-a face. Aceasta este politețea fundamentală a cititorului și am pierdut-o. Cititul Bibliei ne plasează în poziția pe care o cere textul, aceea de a fi interpelați. Intrăm în el, ne recunoaștem în el, ieșim schimbați sau iritați. Textul pe care îl citim ne vorbește. Textul decodificat ne informează. Iar informația se consumă atunci când cuvântul rostit este reținut. Acesta este motivul pentru care bisericile noastre au atât de mulți oameni informați și atât de puțini hrăniți. Prezența a fost înlocuită cu verificarea, ascultarea cu controlul și vizitarea cu înregistrarea conturilor.

Decodificarea are, totuși, o calitate seducătoare care trebuie recunoscută. Ea oferă un punct de sprijin, flatează, aduce oamenii într-un cerc restrâns. Se trece de la rangul credinciosului la cel al celui care știe, iar puzzle-ul, spre deosebire de citit, este recompensator. Dar, în același timp, ea impune o limită și o postură: „nu poți înțelege fără chei”. Este adevărată din punct de vedere tehnic și aceasta plasează un popor în poziția de student. Textul devine proprietatea celor care posedă tabelul de corespondențe. Cititorul obișnuit devine un fel de copil de compătimit și corectat. Pietatea ajunge să fie privită cu suspiciune imediat ce este prezentată fără un cadru, fără o grilă. Mai grav, acolo unde se extrage, se decodifică sensul, există un singur răspuns corect, în vreme ce cititul, tolerează multiple lecturi adevărate, deci discuții, deci viață comunitară, ceea ce permite unui grup să se certe fără a se destrăma. Decodificarea produce doar adevăr și falsitate, deci câștigători și perdanți. Nu mai dezbatem, ci verificăm. Și apoi să nu uităm costul personal al decodificării, un cost despre care rareori îndrăznim să vorbim. O criptogramă are o regulă implacabilă: nimic nu trebuie să rămână neinterpretat. Fără marje, fără deșeuri. Fiecare element trebuie să-și găsească locul, altfel descifratorul nu și-a terminat treaba. De aceea, confruntați cu o pagină care rezistă, nu spunem niciodată: „e un fir care atârnă, autorul a lăsat o neclaritate”. Spunem: „încă nu am găsit înțelegerea, lumina vine treptat”. Un text pe care îl credem a fi criptat nu poate fi niciodată fals. Doar tabelul nostru de coduri este corectabil și este întotdeauna. Nu respingem o decodificare, nu o negăm, o rafinăm, o retușăm.

Prefer cititul Bibliei și mai puțin decodificarea ei pentru că cititul oferă un dar pe care l-am uitat și anume dreptul de a nu înțelege. O pagină întunecată rămâne deschisă, lucrând în noi ani de zile, iar într-o zi devine clară pentru că am trăit, nu pentru că am descoperit răspunsul. Această maturizare lentă este de neînlocuit. Rezolvă pagina prea devreme și ai ucis-o. Faptul că și cititul este un protocol, nimeni nu îl neagă. Dar este un protocol ușor, portabil, pe care oricine îl poate adopta fără diplomă, cititul în întregime, mai degrabă decât în ​​fragmente, cu voce tare, încet, acceptând plictiseala și stângăcia anumitor pasaje. Și mai presus de toate, este un protocol deschis discuțiilor – căci acolo este locul unde se joacă totul. A decide că o zi valorează cât un an, că un simbol este literal aici și figurativ acolo, că un număr este o dată etc. sunt alegeri umane, înrădăcinate în timp, deschise dezbaterii, iar prezentarea lor ca adevăruri evidente este ceea ce transformă o metodă în dogmă.

Haideți să continuăm să decodificăm, dar la locul potrivit. Pentru o genealogie, o lege, o măsurătoare a sanctuarului, da, haideți să folosim instrumentul. Pentru călătoria printr-o evanghelie, haideți să îl lăsăm deoparte. Haideți să redeschidem Biblia așa cum o deschidea bunica, să intrăm în Cuvântul-casă, pe ușă. Nu intrăm într-o casă prin gaura cheii.