„O ceată de derbedei”

Îmi amintesc de sălile umede unde se adunau bunicii mei pe vremea când simpla deținere a unei cărți de imnuri era un act de disidență. În acele peisaje ale cartierelor de beton gri, sub ceruri de iarnă perpetuă, credința era o ardere interioară, un secret șoptit pentru a evita microfoanele Securității. În 1989 zidurile s-au prăbușit. Vântul de vest a năvălit cu forță măturând temerile, dar purtând și miraje. În doar câțiva ani, sălile sărăcăcioase au făcut loc unor auditori noi, dotate cu ecrane și sisteme de sunet moderne. Intram în epoca libertății religioase și asistam fără să ne dam seama la nașterea unei piețe – „market”. Astăzi, în aceste săli, ceea ce văd seamănă cu un cult, adoptând codurile sale, imitând fervoarea sa, dar o forță rece, mecanică, a înlocuit spiritul. Aparatul a fost capturat. Structura a fost preluată metodic de interese care nu au nicio legătură cu transcendentul. Comuniunea sufletelor a fost schimbată în comitete și consilii de administrație prădătoare.

Această preluare a avut loc printr-o convergență secretă a mai multor pofte. Prima, și cea mai flagrantă, este cea a profitorilor tranziției. În societățile împinse brusc din colectivism într-un capitalism sălbatic, credința a devenit o marfă ca oricare alta, dar una înzestrată cu un avantaj fiscal neprețuit. Am văzut oameni de afaceri fără scrupule, adesea reciclați din vechea gardă, înțelegând rapid avantajele pe care le puteau obține de pe urma acestor comunități înfloritoare. Zeciuielile generoase, adesea completate de subvenții de peste Atlantic sau din diaspora, au constituit un câștig neașteptat de numerar. Foarte repede, banii au fost folosiți pentru tranzacții imobiliare, achiziționarea de terenuri strategice și spălarea unor activități mult mai pământești. Biserica s-a transformat într-un holding discret, protejat de tabuul sacrului. La această prădare financiară s-a altoit o ambiție politică. În țara noastră, unde reperele instituționale au fost zdrobite de decenii de ideologie totalitară, o adunare de câteva mii de alegători disciplinați reprezintă un tezaur de război neprețuit. Am văzut o paradă de politicieni corupți pe platformele noastre – amvoane, media –, pe măsură ce se apropiau alegerile municipale și naționale, veniți să le cumpere puritatea morală. În schimbul promisiunilor de scutiri, privilegii speciale sau simplei protecții juridice, acești noi stăpâni ai sălii au transformat amvonul într-o platformă electorală. Ei răspândesc instrucțiuni de vot sub pretextul îndemnului moral, oferind mulțimi credule la licitații ale puterii temporale. În acest context, să nu uitam niciodată corupția intimă, psihologică, cea a monarhilor sacristiei. Golul lăsat de comisarii politici a fost umplut de pastori făcuți la „apelul de seară”, lideri religioși moderni care au construit adevărate dinastii familiale. Sub un strat de modernitate, cu costumele lor croite pe măsură și jargonul managerial, aceștia reproduc mecanismele feudale ale locului cu o precizie perfectă: cultul personalității, cel mai nerușinat nepotism și mai presus de toate, teroarea disidenței. Oricine îndrăznește să pună o întrebare despre transparența financiară sau despre deriva autocratică este imediat etichetat drept rebel, acuzat că subminează unitatea spirituală, apoi exclus, calomniat și anihilat social.

Ani de zile, acest spectacol m-a cufundat într-o disperare profundă. Am văzut moștenirea martirilor și simplitatea mesajului lor confiscată de o „ceată de derbedei” cum zice Scriptura. Simțeam că totul era pierdut, că întunericul secolului înghițise definitiv ceea ce ar fi trebuit să fie antidotul său. Dar viața m-a învățat un adevăr fundamental, o distincție esențială pe care acești uzurpatori sunt incapabili să o înțeleagă: ei au cucerit organizația, dar nu au luat în stăpânire biserica. Există o graniță invizibilă de netrecut între aparat și realitatea vie pe care pretinde că o încapsulează. Corupții cred că au realizat un jaf total pentru că dețin documentele notariale, conturile bancare, mărcile comerciale, amvonul și frecvențele de emisie. Ei controlează designul scenei, iluminatul, logistica și organigramele. Ei dețin zidurile și ecoul propriilor voci. Dar toate acestea sunt doar materie moartă. Nu sunt decât o cochilie goală a unei scoici din care animalul a plecat de mult. Organizația este guvernată de lege, forță și management, este cumpărată, manipulată, coruptă și vândută. Este supusă gravitației pământești. Biserica, însă, în adevărul său original, nu este nici o clădire, nici o marcă înregistrată. Este un eveniment. Este ceea ce se întâmplă când doi oameni stau pe o bancă în parc și își spun adevărul unul altuia fără pretenții. Este respirația care trece atunci când o mână se întinde în noapte către cel care suferă, nevăzută de camerele de filmat și rapoartele de activitate. Această comuniune invizibilă, rezistentă oricărei măsurători, este cea care îi unește pe cei care refuză să se închine în fața logicii puterii și a profitului.

Crezând că pot acapara sanctuarul, schimbătorii de bani din templu s-au închis doar în ​​propria birocrație. Ei domnesc peste un portofoliu imobiliar și mulțimi uimite de spectacol, dar sacrul s-a evaporat. Seva s-a retras din ramurile moarte pentru a hrăni, mai jos, în liniștea pământului, rădăcini de a căror existență nici măcar nu o bănuiesc. Observ că trădarea de la vârf nu neagă loialitatea bazelor. În timp ce liderii organizației religioase negociază pacte electorale și investiții dubioase, pe culoare, o bătrână cu batic plânge, rugându-se pentru vecinul ei bolnav. Un bărbat distrus găsește, în ciuda manipulărilor predicatorului, un cuvânt care îl ridică și îi dă înapoi puterea de a trăi. Harul este un agent clandestin – se strecoară prin crăpăturile unui sistem corupt pentru a atinge inimile simple, batjocorind indignitatea celor care cred că îl distribuie ca pe o rentă. Prădătorii contemporani cred că au câștigat prin acapararea pârghiilor puterii. Dar ei gestionează doar o iluzie. Nu se poate poseda ceea ce ține de libertatea de gândire. Au dobândit mijloace legale de expulzare, dar nu pot excomunica pe nimeni din adevărata fraternitate. Îi pot alunga pe cei drepți din templele lor climatizate, dar vor împinge adevărul înapoi la margini – tocmai acolo unde s-a născut și unde a fost întotdeauna cel mai rodnic. Nu mă mai tem de imperiile lor de carton sau de alianțele lor cu cei puternici ai acestei lumi. Să păstreze statutele înregistrate, micro-căștile aurite și bilanțurile contabile. Să păstreze această carcasă birocratică pe care au furat-o. Adevărata biserică nu le-a aparținut niciodată, căci nu poate fi cumpărată cu subvenții, cucerită prin „lovituri de stat” interne sau supusă vreunui aparatcik. Ea continuă să existe, vibrantă, discretă și neînvinsă, oriunde ființele umane aleg vulnerabilitatea în locul puterii și adevărul în locul minciunii. Și asta, niciun sindicat al corupției nu le-o poate lua vreodată.