Biserica fără intelectuali: transformare culturală și spirituală
Biserica a fost până de curând un spațiu în care credința, gândirea și implicarea socială se intersectau. Estomparea actuală a acestui spațiu de convergență corespunde în timp cu dispariția treptată a intelectualilor publici și în special a intelectualilor creștini. Ea marchează istoria contemporană a bisericii cu o imensă criză a identității intelectuale. Este vorba de o situație inedită și de întrebări majore care impun riscul unor răspunsuri jenante nu numai pentru biserică, dar și pentru societate. De exemplu, ce se întâmplă cu biserica într-o lume în care vocile intelectuale, odinioară centrale în formarea discursului spiritual și social, devin rare sau se transformă? Ce înseamnă pentru biserică să navigheze într-un peisaj cultural dominat de estetică, algoritmi și o fragmentare a dezbaterii publice? Cum poate ea continua să întruchipeze o voce vie într-un context post-creștin, în care limbajul său pare discreditat sau marginalizat?
Pentru a formula câteva elemente de răspuns, voi considera aici față în față, doua texte. Unul recent – „Moartea intelectualului public”[1] – și altul de acum aproape douăzeci de ani – „Figura prăbușită a intelectualului creștin”[2]. Ele încadrează împreună o imagine care acoperă și închide esența metamorfozei culturale și spirituale care ar putea, cel puțin într-o oarecare măsură, să explice declinul prezenței intelectualului în biserica secolului al XXI-lea. Astfel, „Moartea intelectualului public”, pune în evidență transformarea majoră a modului în care ideile circulă în societatea contemporană. În trecut, figuri precum James Baldwin, Susan Sontag și Noam Chomsky au întruchipat intelectuali publici capabili să conteste ideologiile dominante, să modeleze discursul cultural și să influențeze conștiința la scară societală. Puterea lor rezida în capacitatea de a articula adevăruri incomode, de a provoca dezbateri pasionate și de a se adresa unui public larg prin intermediul mass-media tradiționale, cum ar fi televiziunea, ziarele sau cărțile. Astăzi, însă, apariția internetului și a rețelelor sociale a modificat radical acest ecosistem. Peisajul mediatic, saturat de voci concurente, pun în prim plan viralitatea și viteza în detrimentul nuanței și profunzimii. Intelectualii publici, odinioară figuri culturale proeminente, sunt acum retrogradați la nivel de nișă, condamnați să lupte pentru atenție într-o lume în care predomină estetica și imaginea. Personaje precum Hailey Bieber și Kim Kardashian exercită o influență culturală masivă, nu prin idei sau dezbateri, ci prin alegeri estetice care dictează standarde de frumusețe, stil de viață și comportament social. Avem de a face cu o trecere de la intelectualism la estetica publică, expresie a unei schimbări de valori. Societatea favorizează azi aspirația stilului de viață în detrimentul implicării în lupte pentru apărarea ideilor care fundamentează ființa individuală și colectivă.
Diminuarea, până aproape de dispariție, a intelectualului public are repercusiuni directe asupra bisericii. Din punct de vedere istoric, biserica creștină a fost un spațiu în care intelectualii au jucat un rol cheie, nu doar în interpretarea textelor sacre, ci și în articularea unei viziuni asupra lumii care lega credința de politică, cultură și moralitate. Intelectualii creștini precum Paul Ricœur, Jacques Ellul și Emmanuel Mounier, au căutat să țeasă un limbaj comun capabil să vorbească atât comunității credincioșilor, cât și societății în ansamblu. Într-o lume în care, însă, intelectualul public este înlocuit de influencer, biserica ar trebui să se întrebe cum poate să mai fie ea o voce profetică și intelectuală atunci când propriul său limbaj este marginalizat sau/și înțeles greșit, sau și mai grav, atunci când intelectualul creștin a devenit o figură contestată.
Reflecție filosofică inspirată de articolul „Mormânt de intelectual” al lui Jean-François Lyotard, „Figura prăbușită a intelectualului creștin” distinge trei figuri intelectuale: cercetătorul, care descoperă și formulează noi cunoștințe; intelectualul, care țese un limbaj comun pentru o comunitate și mediatorul, care deconstruiește limbajul consacrat pentru a permite apariția unei voci mai profunde. Fiecare dintre aceste figuri se confruntă cu obstacole specifice într-un context creștin, obstacole care reflectă tensiunile dintre credință și modernitate. Cercetătorii creștini, precum Michel de Certeau sau Paul Ricœur, s-au confruntat cu o suspiciune de ideologie religioasă în cercurile academice. Această suspiciune „imbecilă” se bazează pe ideea că a avea o credință relgioasă introduce presupoziții incompatibile cu obiectivitatea științifică. Pentru a se proteja, cercetătorii au fost tentați să se retragă într-o specializare îngustă, consolidând astfel compartimentarea disciplinară. Hiperspecializarea, însă, îi izolează pe intelectuali de rolul lor de punți între cunoașterea specializată și public. În biserică, acest lucru se traduce printr-o dificultate crescândă în producerea unei teologii accesibile sau a unei gândiri creștine capabile să se implice în preocupările contemporane. De asemenea, intelectualul creștin, a cărui misiune este de a crea un limbaj comun pentru comunitatea sa, se confruntă cu acuzația de a produce un discurs prea erudit sau elitist. Chiar și figuri precum Mounier sau Ellul au fost criticate pentru limbajul lor considerat prea complex de propriile comunități. Critica aceasta este alimentată de o tensiune întreținută în cadrul bisericii prin cultivarea neîncrederii în intelectualism, perceput ca o amenințare la adresa unității comunității sau a simplității credinței. Avem de a face azi cu o formă de antiintelectualism în care comunitatea preferă un limbaj fix, „sedimentat în uz”, unui cuvânt viu care îi contestă certitudinile. În cele din urmă, intelectualul în postură de meditator, cel care deconstruiește limbajul pentru a face auzită o voce profundă, este ignorat sau marginalizat. Într-o societate indiferentă față de „plăcerea ideii”, mediatorul creștin luptă împotriva apatiei generale. Această indiferență este deosebit de problematică pentru biserică, deoarece privează comunitatea de capacitatea de a-și reînnoi limbajul spiritual. Fără aceste voci profetice, capabile să „zguduie imaginația” și să conteste presupozițiile, astăzi biserica s-a retras în formule de rutină, incapabilă să răspundă provocărilor unei lumi post-creștine.
Societățile europene, marcate de secole de creștinism, sunt acum „vaccinate” împotriva mesajului creștin. Predica creștină, odinioară purtătoare a unui mesaj vibrant, pare epuizată, retrogradată la un rol marginal. Totuși, aceste societăți rămân impregnate de „sedimente” creștine, valori și structuri moștenite din creștinism, cum ar fi ideea de egalitate sau justiție socială. Această ambiguitate plasează intelectualul creștin într-o poziție delicată. El est constrâns să navigheze între o apologetică ce riscă să nege istoria complexă a creștinismului și o tăcere resemnată în fața secularizării. Iar biserica fără intelectuali devine o instituție vulnerabilă. Lipsită de voci capabile să traducă adevărurile spirituale în limbaj contemporan, și-a pierdut capacitatea de a se angaja în dialog cu societatea. Dezbaterea intelectuală, cândva un eveniment cultural major, este acum fragmentată de algoritmi și bule ideologice. Biserica, care a depins din punct de vedere istoric de intelectualii săi pentru a-și articula viziunea asupra lumii, trebuie acum să concureze cu influenceri care modelează cultura prin imagini și estetică, mai degrabă decât prin idei. Biserica fără intelectuali a devenit azi o instituție tăcută, incapabilă de dialog cu o lume dominată de imagine și consumerism. Cu toate acestea, această criză poate fi și o oportunitate. Redescoperindu-și rolul de comunitate intelectuală, investind în spații de dezbatere și cultivând o postură de dizidență profetică, biserica își poate recăpăta vocea adevărului prezent. Dispariția intelectualului public este o transformare pe care biserica va trebui să și-o asume. De această asumare depinde capacitatea bisericii de a-și reinventa rolul într-o lume care, în ciuda secularizării sale, rămâne marcată de întrebările fundamentale despre sens, dreptate și speranță pe care creștinismul le-a avut întotdeauna.
[1] https://thedigitalmeadow.substack.com/p/the-death-of-the-public-intellectual?utm_source=share&utm_medium=android&r=1r1tj9&triedRedirect=true&sfnsn=mo&fbclid=IwQ0xDSwLjUANleHRuA2FlbQIxMQABHh8UivqXz2qsDQ0lEVaLCbn0hfhpVSLoivtnjo9PQ5AVjjL689kNpDF–ukH_aem_XBbwE4FqoZftzT-5IqdgTA
[2] Olivier Abel, La figure effondrée de l’intellectuel chrétien, Contretemps, Numéro 15, Février 2006, p. 84-94.