Un început anevoios
Începutul este un concept încărcat de sens, atât o promisiune de reînnoire, cât și o provocare în fața necunoscutului. Textele fondatoare fie ele religioase, filosofice, literare sau juridice, întruchipează acel moment inaugural în care o idee, o credință sau o societate încearcă să se impună ca o ruptură sau o continuitate cu ceea ce a precedat-o. Aceste începuturi sunt rareori fluide sau simple. Ele sunt marcate de o dificultate constitutivă, o tensiune între impulsul creativ și rezistența realității. De ce întruchipează textele fondatoare, această dificultate? Cum reflectă această încercare inițială probleme existențiale fundamentale, cum ar fi căutarea sensului, legitimarea autorității sau confruntarea cu incertitudinea? Care sunt dimensiunile ontologice, epistemologice și etice ale începutului dificil din textele fondatoare?
Începutul într-un text fondator cum este Torah din care face parte cartea Exodului este în primul rând un act ontologic. El implică aducerea la lumină a unei lumi, a unui adevăr sau a unei norme acolo unde nu exista înainte, sau cel puțin nu în această formă. Această ambiție de a pune o fundație ex nihilo se confruntă cu o dificultate inerentă: absența unui teren prealabil. Martin Heidegger în „Ființă și timp” spunea că ființele umane sunt aruncate în existență unde sunt confruntate cu angoasa neantului. Textele fondatoare, precum Geneza biblică sau Legile lui Platon se ocupă de această absență originară. În Geneza, de exemplu, începutul este marcat de haosul primordial, o stare de nediferențiere pe care Dumnezeu o depășește prin Cuvântul Său creator: „Să fie lumină!” (Geneza 1:3). Începutul este un act creator care nu este lipsit de provocări: trebuie să se afirme ceva în fața golului, a lipsei de formă și să se stabilească ordinea unde totul este posibil în timp ce nimic nu este încă definit. Această tensiune ontologică dintre haos și ordine se regăsește și în alte texte fondatoare, cum ar fi Popol Vuh-ul mayaș, unde zeitățile creatoare eșuează de mai multe ori înainte de a reuși să modeleze o lume stabilă. Aceste eșecuri inițiale dezvăluie un adevăr empiric universal: începutul este o luare de risc, o încercare de a da formă la ceea ce rezistă formei. Așadar, începutul este întotdeauna un ex nihilo relativ, deoarece face parte dintr-o rețea de semnificații preexistente, chiar implicite. Prin urmare, în textele fondatoare, începutul deși se prezintă ca fiind originar, trebuie să interacționeze cu un context, cu o tradiție, dar și cu o absență a acesteia, ceea ce face ca apariția lui să fie laborioasă. Dificultatea începutului în Cartea Exodului constă, așadar, în necesitatea de a crea un punct de plecare, recunoscând în același timp că niciun început nu este absolut primar.
Dacă începutul în cartea Exodului ridică o întrebare ontologică, el ridică și o problemă epistemologică: cum poate un text să stabilească un adevăr sau o autoritate care se impune ca legitimă? Cartea Exodului, ca toate textele fondatoare, fie că sunt Vedele, Corpus Juris Civilis al lui Justinian sau Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, trebuie să-i convingă pe destinatarii lor de validitatea lor. Este vorba de o legitimare care este un proces anevoios, deoarece se bazează pe o ruptură cu cadrele preexistente, trebuind în același timp să facă parte dintr-o continuitate acceptabilă. Să luăm exemplul întrebării faraonului „Cine este YHWH?” care în cartea Exodului nu este expresia unei dorințe de cunoaștere, ci a poziției de autoritate și de putere care sfidează, neagă și refuză să recunoască o autoritate nouă, un Dumnezeu despre care spune că el nu știe cine este. Începuturile gândirii socratice sunt un alt exemplu. Ele sunt dificile deoarece se bazează pe maieutică și ironie care destabilizează certitudinile stabilite fără a oferi imediat un adevăr alternativ. Socrate nu propune un sistem complet, ci un proces de chestionare, ceea ce face ca începutul să fie atât incert, cât și exigent. Această dificultate epistemologică este vizibilă și în textele juridice fondatoare, cum ar fi Constituția americană din 1787. Aceasta din urmă trebuia să stabilească o nouă autoritate politică, bazându-se în același timp pe principii universale (libertate, egalitate) care, paradoxal, nu aveau încă o realitate concretă în contextul istoric. Un text fondator trebuie să-și creeze propriile criterii de legitimitate, adesea bazându-se pe o narațiune originală, chiar dacă această narațiune este fragilă și necesită un act de credință din partea destinatarilor care trebuie să accepte textul ca punct de plecare fără a-i putea verifica pe deplin validitatea. Dificultatea constă, așadar, în acest paradox: textul trebuie să fie atât autoproclamat, cât și credibil, inovator și înrădăcinat în tradiție.
Cartea Exodului, asemenea textelor fondatoare ridică întrebarea etică a responsabilității celui care inițiază un început. Prin stabilirea unei noi ordini, textele fondatoare își angajează autorii și cititorii într-o aventură normativă. Această responsabilitate este deosebit de importantă în textele religioase sau/și politice cum sunt cele din cartea Exodului unde începutul are consecințe de durată pentru comunități întregi. Cum se poate justifica violența sau tulburările pe care le generează un astfel de început? În cartea Exodului începutul este prezentat ca o revelație divină recepționată și interpretată de ființele umane, ceea ce introduce o fragilitate: cum se poate garanta că intenția fondatoare va fi respectată? Începuturile din textele fondatoare sunt, deci, dificile și pentru că angajează o vigilență etică: nu este vorba doar de a crea ceva, ci de a crea cu conștientizarea posibilelor consecințe.
Confruntat cu aceste dificultăți ontologice, epistemologice și etice, începutul anevoios din cartea Exodului trebuie înțeles ca un proces dialectic, în care tensiunea dintre impulsul creativ și obstacolele întâlnite devine constitutivă a textului însuși. Începutul în cartea Exodului nu este un punct fix istoric, ci o narațiune în devenire, un efort existențial de a articula vechiul și noul. Cartea Exodului nu este un manual despre cum se depășește dificultatea începutului. Ea doar arată cum istoria personală și/sau colectivă integrează începutul, transformându-l într-o forță creatoare. Începutul nu este niciodată pur, ci întotdeauna împletit cu istorii anterioare, conflicte și contradicții. Prin urmare, departe de a fi un simplu preludiu, începutul dificil este locul în care se manifestă tensiunea dintre ideal și real, dintre aspirația către veșnicie și limitele spațiului, ritmului și ordinii înscrise în natura umană. Cartea Exodului, prin îmbrățișarea acestei dificultăți, devine mărturie a capacității umane de a crea sens într-o lume incertă.