Biserica și taina familiei care face armată

Cum este posibil ca biserica să fie o familie care face armată cu membrii ei?  

Antagonismul dintre dragostea din familie și rigoarea militară – teme recurente în literatură, istorie și filozofie, sunt doi poli, două viziuni fundamental opuse asupra lumii. Dragostea din familie se focalizează în jurul afecțiunii, a conexiunii emoționale și a punerii indivizilor și nevoilor lor pe primul loc, în timp ce rigoarea militară se concentrează pe disciplină, subordonarea individului față de interesul colectiv și pe o formă de detașare emoțională esențială pentru eficacitate. În cadrul familial al iubirii unde conexiunea emoțională profundă este bazată pe intimitate și grijă, persoana are prioritate față de orice sistem sau instituție. Dragostea din familie prețuiește subiectivitatea și emoția. Aici tandrețea, atenția față de ceilalți, precum și ideea că viața umană este prețioasă mai presus de orice sunt valori primordiale. Armata cere supunerea la ordine stricte, deseori în detrimentul sentimentelor personale. Individul este transformat într-un element aproape interschimbabil, o parte a unei mașini colective unde sunt privilegiate loialitatea față de ierarhie, sacrificiul individului pentru colectiv, eficiența cu orice preț. Dimensiunea familială și militară sunt în opoziție.

Unul dintre cele mai emoționante exemple ale antagonismului dintre dragostea din familie și rigoarea militară este durerea sufletească trăită de o persoană forțată să servească în armată atunci când trebuie să se despartă de familie. Narațiunile istorice și fictive unde apare rămas-bun-ul dintre soldați și cei dragi sunt pline de durere, deoarece cerințele militare se ciocnesc direct de prioritățile unui tată, fiu sau frate. În contextul militar, atașamentul emoțional este un handicap. Soldaților li se cere să se întărească și să tacă cu privire la sentimentele lor. În miturile antice sau în romanele de mai târziu, eroii apar nu rare ori confruntându-se cu o tensiune între obligațiile lor militare și atașamentele lor de familie. De exemplu, în Războiul Troian figurile eroice – ca Hector – trebuie să-și abandoneze familiile pentru a apăra orașul. În „Les Misérables” de Victor Hugo, Marius trebuie să aleagă între angajamentul său politic asimilabil la o formă de disciplină apropiată de rigoarea militară și legăturile sale cu Cosette. Și literatura nu este contrazisă de realitatea istorică. Mobilizarea taților și a soților în timpul Primului și celui de al Doilea Război Mondial a provocat răni psihologice grave. Întoarcerea acasă a fost de asemenea complicată, deoarece amintirile traumatice ale ororilor războiului făceau dificilă reluarea rolurilor în familie.

Este cunoscut faptul că pentru soldați disonanța dintre rolul lor militar și cel familial generează conflicte interioare profunde. Unii ajung să simtă un sentiment de vinovăție: loialitatea lor față de stat devine o povară în comparație cu datoria lor morală față de familie. Rănile emoționale acumulate de ambele părți – familie și armată – agravează sindroamele posttraumatice: copiii militarilor cresc simțindu-se instabili și privați de o conexiune constantă cu părinții lor mobilizați, iar soții care au purtat responsabilitatea exclusivă pentru gestionarea familiei trăiesc frustrări care duc la ruptura cuplului. De asemenea, antagonismul dintre aceste două sfere creează o tensiune între așteptările instituțiilor – Stat, armata – și nevoile fundamentale ale omului, ceea ce alimentează nenumărate dezbateri sociale asupra valorilor la lucru într-o națiune. Antagonismul dintre dragostea din familie și rigoarea militară reflectă, de fapt o tensiune universală și atemporală între afect și rațiunea datoriei colective. Dacă unii încearcă să le împace discursiv, în special printr-o filozofie a datoriei sau a iubirii patriotice, aceste două sfere continuă să se opună empiric în multe aspecte. Antagonismul dintre dragostea din familie și rigoarea militară departe de a dispărea, a persistat de-a lungul istoriei și persistă încă  ridicând dileme esențiale omului pus în situația să oscileze între natura sa emoțională și cerințele instituționale.

Independent de acest antagonism, biserica afirmă că ea este o „familie”. Biserica își fundamentează titlul și rolul de „familie” a lui Dumnezeu pe argumente teologice, spirituale, biblice și practice. Isus i-a învățat pe ucenici să se adreseze lui Dumnezeu ca Tatăl lor în rugăciune („Tatăl nostru care ești în ceruri”, Matei 6:9) ceea ce indică o relație filială între credincioși și Dumnezeu. Prin credința în Isus Hristos, credincioșii sunt văzuți ca „frați” și „surori”: „Căci toți cei călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8:14). Isus a spus: „Oricine face voia Tatălui Meu din ceruri este fratele meu, sora mea și mama mea”. (Matei 12:50). Creștinii sunt considerați în Biblie ca fiind copii adoptați ai lui Dumnezeu (Galateni 4:4-7). În consecință, toți membrii bisericii sunt integrați în „familia divină”. Astfel, biserica este chemată să demonstreze dragoste fraternă sinceră și generoasă: „Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (Ioan 13:34). Să fie un loc în care toată lumea are grijă de ceilalți, mai ales de cei mai vulnerabili: săraci, bolnavi și excluși: „Toți cei ce credeau erau împreună și aveau totul în comun. Îşi vindeau ogoarele și averile, și banii îi împărțeauîntre toți, după nevoile fiecăruia” (Fapte 2:44-45). Este vorba de o solidaritate care reflectă modelul de familie în care fiecare membru asigură binele comun. De asemenea, ca într-o familie biologică, biserica joacă un rol primordial în transmiterea credinței, valorilor și tradițiilor creștine către generațiile următoare.

Cu toate acestea, se poate observa ușor că biserica, marea și iubitoarea familie reunită sub ceea teologii numesc „instituția creștină” funcționează asemenea instituției militare. Logica dragostei părintești și frățești a bisericii integrează de fapt în mod paradoxal logica militară contopindu-se în ea afișând asemănări structurale, funcționale și simbolice instituționale tulburătoare atât pentru profanii din exterior, „din lume”, cât și pentru inițiații onești și neaserviți ideologic din interior, din biserică:

• Asemenea armatei, biserica apreciază ideea de disciplină și supunere față de ierarhie ca piatră de temelie a funcționării ei. Structura militară se bazează pe o ierarhie rigidă, de la ofițeri de rang înalt (generali) la soldați obișnuiți, fiecare grad subordonat autorității superioare. Biserica și ea este puternic ierarhizată, cu roluri bine definite precum patriarhi, mitropoliți, cardinali, episcopi, preoți etc. Fiecare nivel are responsabilități specifice și un rol în lanțul de comandă.
• Asemenea armatei, biserica instituționalizează valori precum ascultarea, sacrificiul, loialitatea și sacrificiul de sine pentru a servi unui scop măreț. Armata impune reguli stricte privind disciplina, comportamentul și codurile de onoare, cum ar fi datoria față de patrie sau legile militare. De asemenea, creștină, biserica, impune coduri religioase de conduită (poruncile lui Dumnezeu, virtuțile creștine) și doctrine stricte asupra vieții spirituale și sociale.
• La fel ca în armată, în Biserică indivizii își lasă deoparte identitatea socială individuală pentru a se amesteca într-un scop comunitar. Armata cultivă un spirit de corp, cu uniforme și tradiții standardizate care întăresc identitatea colectivă prin cântece, exerciții sau ceremonii specifice. Preoții, călugării, călugărițele sau alți membri poartă adesea haine religioase care marchează apartenența lor. Asemenea militarilor, ei împărtășesc un spirit comunitar înrădăcinat într-o misiune comună. În cazul bisericii, să slujească lui Dumnezeu și credincioșilor.
• Asemenea armatei, biserica este organizată în jurul unei cauze percepute ca superioară și nobilă, justificând sacrificii și eforturi. Misiunea armatei este apărarea națiunii, protecția cetățenilor și uneori extinderea sau protejarea statului. Misiunea Bisericii este spirituală, orientată spre mântuirea sufletelor și răspândirea mesajului lui Dumnezeu.
• Asemenea riturilor ceremoniilor și simbolurilor militare, riturile ceremoniile și simbolurile bisericii cimentează unitatea grupului și întăresc atașamentul față de valorile instituției. Funcțiile ceremoniilor militare, cum ar fi paradele, saluturile, ridicarea și utilizarea simbolurilor, steagurilor etc., se regăsesc în liturghii, rugăciuni, binecuvântări sau sacramente ca rituri repetitive care marchează credința creștină.   
• Ca și în armată, în biserică, educația își propune să transforme persoana în funcție de nevoile instituției, cu o disciplină riguroasă. Pregătirea militară pune accent pe disciplină, rezistență, pregătire fizică și psihologică. Seminarele îi instruiesc pe preoți și religioși să respecte reguli stricte de viață, cu perioade de meditație, studiu și renunțare personală.
• Asemenea armatei, biserica își propune să fie stabilă, durabilă și universală, indiferent de schimbările sociale sau politice. Multe armate moderne au origini străvechi dar continuă să existe printr-o structură organizațională adaptabilă. Biserica, este și ea o instituție străveche cu structuri centralizate, capabilă să se adapteze de-a lungul veacurilor, dar păstrându-și în același timp esența.
• Asemenea armatei, biserica promovează ideea de a-și dărui viața în slujba unui ideal superior. Soldații își pun viața în pericol în apărarea țării lor și sunt gata să facă sacrificiul suprem. Membrii bisericii – pastori, preoți, religioși, misionari – se angajează într-o viață de renunțare și dăruire uneori până la martiriu.
• Tot ca în armată și în biserică autoritatea unui lider suprem este gravată în funcționarea instituției. Soldații trebuie să respecte ordinele de comandă fără a le contesta. În biserica ascultarea de liderul spiritual, de papă sau de alți lideri religioși, este esențială.  

Cum este posibil ca biserica să fie o familie care face armată cu membrii ei?  Probabil cel mai satisfăcător răspuns ar fi: „este o taină”. Desigur nu o taină a evlaviei, ci mai curând o taină a fărădelegii.