Prorocul Ilie – Republica lui Dumnezeu
M-aș ofensa și eu, dar nu ar fi un sentiment sincer.
Prorocul Ilie este o piesă de teatru pusă în scenă săptămânile trecute la Teatrul Național din București. După același calapod cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, acest eveniment cultural a produs valuri de indignare din partea bisericilor din România, și a drept credincioșilor deopotrivă. Motivele pentru care găsesc această supărare nejustificată sunt atât pragmatice cât și teologice.
Afirm cu o doză de certitudine ridicată că cei mai indignați dintre creștini nici măcar nu au fost la teatru să vadă cu ochii lor această producție. Nu e o piesă nouă, a mai fost pusă în scenă în România, nu în capitală, dar pe o scenă românească. Sunt destul de suspicios când vine vorba despre aliniere în spatele oricărei atitudini dar în special a indignării fără să judecăm pentru noi înșine o situație controversată. Un minim de rigoare intelectuală îmi dictează să ascult și ce spune partea cealaltă, dacă nu am timp să merg la teatru sau nu sunt destul de instruit să îmi fac o părere informată.
Biserica Ortodoxă Română a reacționat în urma acestui spectacol declarând că „folosirea simbolurilor religioase în mod inadecvat nu poate reprezenta o valorificare creştină a acestora”.
Ca unul care nu se crede critic de teatru autodidact, iau de bună afirmația producătorilor că acest spectacol este „un demers artistic care încurajează toleranța, dialogul și o înțelegere mai profundă a complexității spiritului uman”.
Patriarhia Română este în eroare când face următoarea afirmație transformată în comunicat de presă „Respectarea simbolurilor creştine constituie un act deopotrivă spiritual şi cultural important şi necesar într-o lume tot mai secularizată şi înclinată spre o interpretare lipsită de discernământ a vieţii spirituale. Prin urmare, luăm act cu mâhnire de utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creştine în timpul interpretării piesei de teatru „Proorocul Ilie” şi sperăm ca, pe viitor, manifestările culturale să continue să respecte dimensiunea sacră a acestora, fără a prejudicia în vreun fel valoarea lor spirituală”
Ceea ce mă îngrijorează este o deraiere de la spiritul creștin prezentat de Domnul Hristos în evanghelii. Din punct de vedere religios, simbolurile creștine sunt exact ce sugerează cuvântul, simboluri și nu acțiuni, nici spirituale și cu atât mai puțin culturale. Aș merge un pas mai departe afirmând că în esență creștinismul a fost o mișcare contra-culturală. Într-o cultură în care minciuna este ingredientul principal al conducerii civile, o practică indispensabilă politicienilor, semnul crucii nu devine decât, în cel mai fericit caz, o exprimare ironică adresată mincinosului. Cum se luptă biserica pentru păstrarea purității onestității ca valoare fundamentală a creștinismului?
Pe de altă parte, amestecarea religiei cu actul artistic într-un mod mai mult decât superficial nu va rezolva problema secularismului rampant în societate. Este cineva atât de amorezat de iluzia că interzicerea acestor manifestări culturale interpretabile ar revigora influența creștinismului în societate? Eu cred că o dezbatere sinceră purtată în spirit creștinesc ar fi fost mult mai productivă decât războiul declarațiilor. Faptul că regizorul a fost insultat și amenințat în mediul online, imputându-i-se chiar originea etnică maghiară mi se pare o manifestare de-a dreptul păgână, iar în calitate de creștin mă delimitez categoric de acești avocați neaveniți.
Nu cred că s-a făcut vreun studiu care să ne arate câți creștini practicanți frecventează Teatrul Național cel puțin la fel de frecvent cum merg la biserică, dar pot să speculez că nu foarte mulți. Ca formă de exprimare artistică, iubitorii de spectacole de teatru sunt pe cale de dispariție. Într-o lume Tik-Tok mersul la teatru a devenit o raritate. Cu toate acestea, la teatru cel puțin știm că este un act, o reprezentare a unei idei sau a unui concept într-o formă care necesită o capacitate de înțelegere și interpretare oarecum specializată. Acesta poate fi considerat motivul principal pentru audiențele reduse la o piesă de teatru în raport cu traficul de pe Facebook unde un pisoi a rămas agățat într-un pom.
Nu în ultimul rând, contrastul dintre luările de poziție a celor două tabere, creștinii ofensați și creatorii de artă acuzați este demn de luat în considerare. Regizorul, artiștii, susținătorii lor, simpatizanții ca mine, nu au declarat niciodată că acest gen de manifestări sunt o reacție la nepăsarea bisericii față de săraci, orfani sau văduve. Sunt sigur că o dată ieșit de la acest spectacol, mă refer la spectatorii cunoscători ai artei teatrale, nici unul nu a început să-și pună la îndoială conduita creștină înnăscută în sufletul românesc ca de exemplu ospitalitatea sau dragostea de aproapele și grija pentru nevoiași. Nu am auzit de vreo inițiativă a Asociațiilor de Spectatori Nefondate Încă prin care să ceară interzicerea semnului crucii pe stradă în preajma lăcașurilor de cult. Nu știu nici un artist care să militeze împotriva simbolurilor creștine, am ascultat doar piesa Dumnezeu iubește lemnul, lemnul și spațiile mici. I-am apreciat candoarea și spiritul profund scriptural.
Acest spectacol nu își arogă poziția de alternativă la erorile teologice ale diferitelor confesiuni, dimpotrivă, face un serviciu creștinilor care știu ce cred. De exemplu, afirmația un demers artistic care încurajează toleranța, dialogul și o înțelegere mai profundă a complexității spiritului uman îmi sună destul de familiar cu versetul din Coloseni capitolul 3 care zice îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi.
În loc de încheiere, încerc un exercițiu de imaginație. Oare ce ar zice Prea Fericitul, dacă unul ca mine i-ar spune că regizorii și artiștii de la Teatrul Național (mă refer la cei care au pus în scenă Prorocul Ilie) merg înaintea Prea Sfințeniei Sale în Împărăție, și prin extrapolare înaintea mea și a domniilor dumneavoastră, cititorii? (Matei 21: 31-32)