Reguli de luptă
Teoriile creștine ale luptei dintre bine și rău se armonizează în cel puțin patru puncte generatoare de speculații privind regulile divine ale acestei confruntări. În primul rând, aceste teorii sau credințe admit că, în lupta dintre bine și rău, Dumnezeu nu forțează alegerile morale individuale. În doctrina creștină „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Astfel doctrina creștină învață că iubirea nu este doar un atribut al lui Dumnezeu, ci însăși esența ființei Sale. Or, dragostea ca principiu, prin definiție, nu poate fi coercitivă. Ea așteaptă un răspuns liber și autentic din partea persoanei iubite. Dacă Dumnezeu i-ar fi forțat pe oameni să-L asculte și să aleagă binele, i-ar fi redus la simpli automați, incapabili de o adevărată relație de iubire. Darul liberului arbitru devine, prin urmare, o expresie a iubirii divine, permițând oamenilor să răspundă iubirii Sale printr-o alegere liberă și deliberată. Biblia afirmă că omenirea este creată după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:27). Această imagine, deși supusă dezbaterii cu privire la natura ei precisă, implică capacitatea de a raționa, de a face alegeri morale și de a iubi. Forțarea unor alegeri morale asupra indivizilor le-ar nega demnitatea de ființe create după chipul lui Dumnezeu. Libertatea de a alege, chiar dacă implică posibilitatea răului, este esențială pentru realizarea acestei imagini și pentru creșterea morală și spirituală a ființelor umane. Dragostea adevărată implică riscul respingerii. Dumnezeu, acordând libertatea, acceptă riscul răului moral pentru ca iubirea și bunătatea să triumfe în lupta dintre bine și rău.
În doilea rând, aceste teorii sau credințe admit că, în lupta dintre bine și rău, Dumnezeu nu previne consecințele naturale ale acțiunilor umane. Consecințele naturale decurg direct din legile naturii. Dumnezeu a creat un univers ordonat conform legilor naturale și EL nu încalcă în mod arbitrar aceste legi pentru a preveni consecințele negative ale acțiunilor umane. Aceasta nu implică absența providenței divine, ci presupune mai degrabă o providență care acționează în cadrul legilor naturale, mai degrabă decât să le încalce constant. Suferința, chiar și cauzată de acțiunile umane, poate servi unor scopuri mai largi, cum ar fi creșterea spirituală, dezvoltarea empatiei sau întărirea credinței. Suferința poate fi astfel văzută ca parte integrantă a procesului de dezvoltare umană, un proces ghidat și permis, dar nu controlat direct de Dumnezeu. Ideea că Dumnezeu nu împiedică consecințele naturale ale acțiunilor umane induce în această perspectivă importanța responsabilității umane. Dacă Dumnezeu ar interveni constant, noțiunea de responsabilitate morală ar fi slăbită, dacă nu chiar nimicită. Consecințele acțiunilor noastre fiind reale și potențial dureroase constituie o experiență care impune precauție și responsabilitate în alegerile noastre. Această perspectivă încurajează o etică axată pe responsabilitatea personală și conștientizarea consecințelor acțiunilor noastre.
În treilea rând, aceste teorii sau credințe admit că în lupta dintre bine și rău Dumnezeu nu înlătură posibilitatea de a face rău. Ele consideră răul nu ca pe o contradicție a naturii divine, ci ca pe un instrument de creștere spirituală. Suferința, nedreptatea și răul, deși sunt experiențe dureroase, ele duc la o mai mare empatie, compasiune și credință. Ele construiesc caracterul, aprofundează spiritualitatea și încurajează o căutare mai atentă a sensului vieții. Atotputernicia divină nu înseamnă neapărat controlul total al fiecărui eveniment. Dumnezeu poate îngădui răul și încă își poate menține suveranitatea. Această perspectivă recunoaște limitele înțelegerii noastre asupra voinței divine. Prezența răului în lume rămâne o taină, o taină care ne cheamă mai degrabă la credință și umilință decât la înțelegere totală. Acceptarea acestui mister este fundamentală în reconcilierea credinței cu rațiunea în fața problemei răului. Deși Dumnezeu nu înlătură posibilitatea răului, El oferă totuși har și sprijin pentru a depăși consecințele acestuia. Harul divin nu elimină răul, dar oferă o contrabalansare a răului, deschizând o cale către răscumpărare și iertare. Harul divin nu elimină răul, dar oferă speranță și posibilitatea transformării.
În patrulea rând, aceste teorii sau credințe admit că în lupta dintre bine și rău Dumnezeu nu încalcă propria lege morală. Dacă Dumnezeu este intrinsec bun, atunci El nu poate acționa contrar a ceea ce este bine, ceea ce implică că nu poate încălca propria Sa lege morală. Legea morală ca o extensie a naturii divine este standardul suprem al binelui și al răului. Orice încălcare a acestei legi ar fi o contradicție internă cu natura lui Dumnezeu. Răul, în acest context, nu este, deci, o încălcare a legii morale divine, ci mai degrabă o consecință a libertății umane. Dumnezeu, îngăduind liberul arbitru, nu acționează contrar propriei sale legi morale, ci respectă demnitatea și autonomia creaturilor sale.
Chiar dacă aceste producții narative care îmbină imaginarul cu observabilul sunt discutabile, ele sunt formulate, etichetate și acceptate ca reguli ale luptei dintre bine și rău. Altfel spus, ele au meritul să afișeze și să in-formeze (să pună în formă) expresia căutării umane a unei protecții împotriva violenței luptei ca lege constitutivă a ființei. Ele sunt, prin urmare, argumentul că lupta între bine și rău este o lege care înainte să fie cosmică, universală sau cum vreți, este o lege a trupurilor care ne poartă numele așa cum afirma apostolul Pavel: „ Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. (…) Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… (…) cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului. (Romani 7:21-25)