Conflictul cosmic
„Conflictul cosmic” este o temă biblică, dar cu origini care se pierd în oralitatea obârșiilor omenirii. Ea traversează nenumărate narațiuni vechi și noi născute din preocupările umane referitoare la originea universului, la natura ordinii cosmice și la locul umanității în cosmos. Astfel, majoritatea mitologiilor prezintă un conflict primordial între două sau mai multe forțe opuse personificate de zeități, monștri sau principii abstracte precum Haos și Ordine, Bine și Rău, Lumină și Întuneric. În mitologiile politeiste, conflictul ia forma unui război între zei rivali, ca în mitologia greacă. În cosmogonia greacă, lupta dintre Zeus și Cronos unde victoria ordinii se impune haosului primordial. Mitologia egipteană descrie lupta ciclică dintre Osiris și Seth, simbolizând reînnoirea și distrugerea. Mitologia nordică descrie conflictul cosmic apocaliptic, Ragnarök, în care zeii se confruntă cu forțele haosului și răului. Și exemplele pot continua cu alte povești despre crearea lumii ca rezultat al unei lupte primordiale în care ordinea iese din haos, povești care explică ordinea socială prin victoria unei forțe asupra alteia legitimând domnia unei zeități sau a unei clase sociale dominante, povești care răspund anxietăților umane cu privire la incertitudine, suferință și moarte.
Religiile lumii, în diversitatea lor, împărtășesc conflictului cosmic. Cele mai multe dintre ele prezintă o cosmologie dualistă, opunând binele răului, ordinea haosului, lumina întunericului. Această opoziție fundamentală nu este doar o abstractizare teologică, ci o încercare de a da sens experienței umane, marcată de suferință, nedreptate și misterul răului. Conflictul cosmic oferă un cadru explicativ pentru înțelegerea acestor aspecte ale existenței. În zoroastrism, de exemplu, lupta dintre Ahura Mazda (zeul binelui) și Angra Mainyu (spiritul răului) este centrală. Această luptă se desfășoară pe toate planurile: spiritual, moral și fizic, influențând destinul lumii și al umanității. În religiile abraamice (iudaism, creștinism, islam), conflictul este personificat printr-o luptă între Dumnezeu și forțele demonice sau figurile malefice, precum Satana sau Iblis. Creștinismul propovăduiește victoria lui Hristos asupra răului, simbolizând sfârșitul conflictului cosmic și speranța mântuirii. Islamul, pe de altă parte, subliniază lupta constantă dintre bine și rău, o bătălie spirituală și morală care continuă până în Ziua Judecății. Umanitatea este descrisă ca un câmp de luptă între forțele binelui și ale răului, sfâșiată între alegeri morale și confruntată cu consecințele acțiunilor sale.
Biblia conține o complexitate narativă a conflictului cosmic care reflectă evoluția credințelor și a contextelor socioculturale de-a lungul secolelor. Narațiunea creației din Geneza prezintă de la început o opoziție fundamentală. Versetul 1 („La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul”) prezintă un Dumnezeu creator care se confruntă cu un „haos” inițial, o stare fără formă, dezordonată. Creația însăși este descrisă ca o luptă împotriva acestui haos, o impunere a ordinii divine asupra neantului. Haosul primordial este o forță antagonistă, o putere opusă voinței creatoare a lui Dumnezeu. Această primă confruntare stabilește baza conflictului cosmic care urmează. Imaginea „balaurului” sau „monstrului marin” (leviatanul) care apare în anumiți psalmi, în cartea lui Iov și în cărți profetice acoperă și închide o supraviețuire simbolică a acestui haos inițial, o forță a răului care persistă în ciuda creației. Vechiul Testament dezvoltă conflictul cosmic și prin interacțiuni antropomorfe. Zeitățile canaanite, adesea prezentate ca puteri malefice, se opun direct lui Iahve. Lupta împotriva lui Baal, de exemplu, reprezintă nu doar o competiție religioasă, ci și o luptă simbolică între ordine și dezordine, fidelitate și infidelitate față de Dumnezeu. Exodul, cucerirea Canaanului și luptele împotriva popoarelor vecine sunt interpretate ca manifestări ale acestui conflict cosmic, în care poporul Israel este reprezentantul lui Iahve în lupta împotriva puterilor malefice. Aceste narațiuni, deși plasate într-un context istoric și geografic precis, au o dimensiune metafizică, ilustrând lupta dintre bine și rău pe plan spiritual. Cartea lui Iov introduce figura lui Satan, deși rolul lui diferă de caracterul diabolic al Noului Testament. În contextul lui Iov, Satana este o entitate care provoacă credincioșia omului față de Dumnezeu, mai degrabă decât un antagonist absolut. Noul Testament, pe de altă parte, dezvoltă caracterul lui Satan ca o figură de opoziție absolută față de Dumnezeu, responsabilă pentru căderea omului și prezența răului în lume. Ispitirea din Grădina Edenului este considerată ca o manifestare cheie a conflictului cosmic, un act de răzvrătire împotriva ordinii divine care va avea consecințe pentru întreaga umanitate. Cartea Apocalipsa descrie o luptă finală între bine și rău, Dumnezeu și Satana, cu descrieri simbolice ale distrugerii forțelor răului și triumful final al lui Dumnezeu. Eshatologia biblică prezintă o speranță de rezolvare a conflictului cosmic, o promisiune de restabilire a ordinii divine și de victorie a binelui asupra răului.
În această perspectivă, aplicarea mitico-religioasă a conceptului de „conflict cosmic” la evenimentele politice, sociale și economice actuale a devenit pentru predicatorii apocalipselor de tot felul un mod curent de a analiza și explica tensiunile care structurează societățile contemporane. Globalizarea, combinată cu progresul tehnologic alimentând resentimente, sentimente de nedreptate și frustrare, ducând la tensiuni și conflicte sociale, este considerată o reprezentare a conflictului cosmic. Naționalismul, populismul și ideologiile progresiste pentru că se ciocnesc, fiecare apărând o viziune particulară a organizării sociale, a managementului economic și a rolului statului, sunt explicate ca reprezentări ale conflictului cosmic. Creșterea economică determinată de consumul și producția de masă puse în opoziție cu ideologiile legate de mediu – schimbări climatice, poluare, epuizarea resurselor – sunt mediate și mediatizate ca reprezentări ale conflictului cosmic. Astfel, tensiunile lumii sunt explicate credincioșilor cât și necredincioșilor nu doar ca o luptă între indivizi, ci ca o luptă cosmică înscrisă în istorie, implicând – se pare – întreaga umanitate. Acest fel de a vorbi despre „conflictul cosmic” este însă o expresie a uitării universale că făgăduința biruinței „seminței femeii”, Isus Hristos, asupra morții și asupra păcatului a fost câștigată.