Problema răului

Una dintre cele mai greșite maniere de a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu – adică la a avea viața veșnică  (Ioan 17:3) – este de a face din problema răului o problemă a lui Dumnezeu, punând întrebări stupide de genul:  Dacă Dumnezeu este bun și atotputernic, de ce permite El prezența răului, fie el de origine umană sau naturală? Cum putem împăca suferința, nedreptatea și moartea cu ideea unui Dumnezeu iubitor? Întrebările de felul acesta sunt infantile pentru că ideea de Dumnezeu exclude o definire referențială a Dumnezeirii. Pentru o minte sănătoasă și onestă Dumnezeu nu poate fi definit „bun” în raport cu „răul”. Bunătatea lui Dumnezeu nu este opusul răutății umane. Bunătatea lui Dumnezeu și răul fac parte din categorii diferite care nu suportă comparație fără să atenteze la însăși ideea de Dumnezeu.  

Acest tip de întrebare stupidă a dat naștere unor încercări numeroase de răspuns tot atât de infantile care, în literatura filosofică și teologică, sunt grupate și cunoscute sub termenul generic  de „teodicee”. Dintre cele mai influente, teodiceea augustiniană, inspirată din scrierile Sfântului Augustin, concepe răul nu ca o entitate în sine, ci ca o privare de bine, o corupție a ordinii desăvârșite originare create de Dumnezeu. Omul, înzestrat cu liber arbitru, a ales să se îndepărteze de Dumnezeu, introducând astfel păcatul și suferința în lume. Răul devine atunci o consecință a liberei alegeri umane, nu a voinței divine. Teodiceea irano-persană, dezvoltată în special în zoroastrism și reluată în anumite doctrine gnostice, propune o abordare dualistă. Două principii opuse, binele și răul, se ciocnesc într-o luptă cosmică. De aici avem faimoasa narațiune a „marii lupte dintre bine și rău”. Dumnezeu, reprezentând binele, nu este direct responsabil pentru rău, dar este limitat în capacitatea Sa de a-l eradica prin însăși existența acestui principiu opus pe care îl înfruntă. O altă abordare, denumită adesea teodiceea creșterii spirituale, subliniază rolul pedagogic al răului. Suferința, fizică sau morală, este considerată ca un test necesar pentru creșterea spirituală a individului. Ea ar permite să ne dezvoltăm compasiunea, puterea morală și credința, confruntându-ne cu dificultățile existenței. Această perspectivă este promovată în teologia creștină prin doctrina mântuirii prin suferința lui Hristos.

Problema răului este o interogare naivă, o provocare diabolică atât pentru credință, cât și pentru rațiune. Răspunsurile, teodiceele de tot felul, conduc la necredință și generează  întrebări  care în loc să lumineze, întunecă gândirea: Dacă Dumnezeu știa că liberul arbitru va duce la rău, de ce l-a permis? Cum se explică răul fizic non-uman, cum ar fi dezastrele naturale care nu sunt o consecință directă a liberului arbitru? De ce există răul dacă Dumnezeu a creat cea mai bună dintre toate lumile posibile? Cum poate deveni suferința o oportunitate de creștere și transformare spirituală atâta vreme cât iubirea este insensibilă la realitatea victimelor nevinovate? Ar trebui să vedem o „lecție” de învățat din aceste tragedii cum ar fi genocidele sau războaiele? În realitate, riscul inerent al căutării unei justificări absolute a lui Dumnezeu în raport cu răul este acela de a banaliza suferința și de a îndepărta responsabilitatea ființelor umane.

În ceea ce privește „problema răului” răspunsul protestant, în rezonanță cu cel al lui Karl Barth, se refugiază la umbra misterului divin și a incapacității înțelegerii umane de a percepe totalitatea planului divin. El are meritul de a postula că Dumnezeu este dincolo de categoriile noastre de bine și rău și că, prin urmare, noi nu putem pretinde că înțelegem motivele acțiunilor Sale. Problema răului ne invită la o anumită smerenie intelectuală, să recunoaștem limitele înțelegerii noastre în fața complexității lumii. De asemenea, ne împinge la acțiune, să luăm angajamente concrete pentru a atenua suferința, a lupta împotriva nedreptății. În loc să încercăm să răspundem la problema răului prin construcții intelectuale, este poate mai relevant să ne concentrăm asupra răspunsului nostru la suferință știind că sensul acestui răspuns, mai degrabă decât să fie găsit într-o explicație teoretică, se dezvăluie într-un angajament concret, în compasiune și în solidaritate față de cei care suferă.