Mânia iubirii divine

Noi nu numai că nu știm cum este Dumnezeu, dar nici nu avem cuvintele care să „exprime adevărul” despre Dumnezeu. Și aceasta oricare ar fi limba în care ne-am exprima. „Mânia iubirii divine” este una dintre cele mai banale ilustrații ale incapacității omului de a vorbi perfect despre Dumnezeu. Ea provine dintr-o confluență de factori filozofici, teologici, lingvistici, dintr-un set de limitări interdependente care fac ca orice încercare de descriere cuprinzătoare a Divinității să fie inerent defectuoasă.

Expresia „Mânia iubirii divine” este fondată, desigur, pe textualitatea biblică. Dar textualitatea biblică este traducerea imperfectă în imagine – scrisul este o imagine – a unor gânduri inspirate sau a unor marturii transmise pe cale orală despre lumea noastră și despre Dumnezeu. Or, limbajul nostru omenesc, dezvoltat pentru a descrie lumea tangibilă și experiența umană, se dovedește inadecvat pentru a surprinde infinitul, imaterialul și transcendentului. Conceptele divine, cum ar fi atotputernicia lui Dumnezeu, atotștiința lui Dumnezeu și bunătatea Lui infinită, sunt dincolo de capacitatea cuvintelor noastre de a le exprima pe deplin. Noi, ca și autorii cărților Bibliei, folosim analogii și metafore – de exemplu, „Dumnezeu este dragoste”, „Dumnezeu este un tată” – care, deși sunt utile, trebuie să recunoaștem că rămân reprezentări imperfecte și potențial înșelătoare. Mai mult decât atât, aceste metafore aduc imaginația în postura de a crea antropomorfisme, proiectând caracteristicile umane pe o entitate care le transcende, pe Dumnezeire. Prin definiție, Dumnezeu transcende lumea creată și este dincolo de orice înțelegere umană. El este „dincolo de” (trans-) capacitatea noastră de a Îl „urca”, „escalada” (scendere). Orice încercare de a Îl defini sau circumscrie într-un sistem conceptual uman este, prin natură, reductivă și incompletă. Divinitatea este un mister de nepătruns, iar recunoașterea lui Dumnezeu ca atare este singura afirmație cu adevărat potrivită. Cunoașterea noastră despre Dumnezeu rămâne întotdeauna mediată de propria noastră perspectivă limitată și condiționată de experiențele noastre. Înțelegerea despre Dumnezeu pe care o avem, o exprimăm și o difuzăm este influențată profund de cultura noastră, de educația noastră, de prejudecățile noastre și de civilizația în care trăim. Altfel spus, noi ni-L „în-chipuim” pe Dumnezeu prin prisma propriei noastre finitudini, incapabili să Îi înțelegem pe deplin infinitatea. În plus, înțelegerea noastră despre Dumnezeu evoluează odată cu timpul și cu experiența, făcând problematică orice afirmație definitivă despre natura lui.

Ignorând cauza fundamentală – finitudinea umană – a discursului biblic paradoxal despre Dumnezeu de genul  „Mânia iubirii divine”, mulți teologi au încercat să împace ideea unui Dumnezeu iubitor cu cea a unui Dumnezeu mânios. Karl Barth, de exemplu, considera că mânia divină nu este o trăsătură autonomă a lui Dumnezeu, ci o expresie a iubirii Sale sfinte. Din această perspectivă, Dumnezeu nu se supără „în ciuda” dragostei Sale, ci tocmai din cauza iubirii Sale. Mânia lui Dumnezeu se manifestă față de orice distruge sau corupe creația Sa iubită. În favoarea acestei înțelegeri s-a construit doctrina conform căreia caracteristicile divine – iubirea, dreptatea, mânia – nu pot fi înțelese separat: Dumnezeu nu este divizibil în „părți” emoționale conflictuale, dar fiecare trăsătură reflectă natura Sa unificată. În optica acestor teologii, crucea reprezintă atât gravitatea păcatului – peste care cade mânia divină – cât și iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu, care ia pedeapsa păcatului  asupra Sa. Crucea devine astfel spațiul în care se împacă aceste două realități, mânia și iubirea lui Dumnezeu. Menținerea unei teologii echilibrate a iubirii și mâniei lui Dumnezeu, în ciuda deturului intelectual din care se alimentează, este promovată pentru pragmatismul organizațional și instituțional religios în ceea ce privește viața spirituală și pastorală. Dintr-o perspectivă pastorală, sublinierea doar a iubirii lui Dumnezeu riscă să minimizeze gravitatea păcatului, în timp ce un accent excesiv pe mânie poate produce o viziune terifiantă și înstrăinătoare asupra lui Dumnezeu. Prin urmare, teologii preferă să propovăduiască echilibrul între mânia lui Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu. Din punct de vedere spiritual, coexistența iubirii și a mâniei divine este în viziunea teologilor o invitație la transformare: iubirea liniștește, în timp ce furia incită la pocăință și la dreptate. De asemenea, arată un Dumnezeu pe deplin angajat în istoria omenirii, prin simțul Său de dreptate și prin dorința Sa de restaurare. Teologia, deși încearcă să exprime inexprimabilul, se înfundă în paradoxuri. „Mânia iubirii divine” este o expresie de sorginte biblică, dar să nu uităm că în Biblie stă scris: „Oare din aceeași gură de izvor curge şi apă dulce şi apă amară? Frații mei, (…) izvorul de apă sărată nu poate da apă dulce. (Iacov  3:10-12)

Partajează: