Tatăl, Fiul și Duhul

Cum putem reconcilia unitatea absolută a lui Dumnezeu cu multitudinea de manifestări ale Dumnezeirii din lume? Atunci când în discursul despre Dumnezeu sub sintagma „Tatăl, Fiul și Duhul” apar expresii de genul „intenția Dumnezeirii”, „membri ai Dumnezeirii”, „am fost creați de Dumnezeire”, „natura Dumnezeirii”, „a treia persoană a Dumnezeirii” etc., se impune introducerea unei distincții clare între sensul noțiunii de „Dumnezeu” și sensul noțiunii de „Dumnezeire”. Fără această distincție, confuzia și întunericul învăluie nu numai mesajul teologic, dar și mințile credincioșilor creând nu numai dispute, dar și ideologii deviante și teorii stranii în raport cu cele ce stau scrise în Biblie.

Astfel, în majoritatea tradițiilor monoteiste (iudaism, creștinism, islam), „Dumnezeu” desemnează o ființă personală, unică, transcendentă și omnipotentă, care este prima cauză și origine a tot ceea ce există. Atributele asociate cu Dumnezeu sunt atotputernicia – Dumnezeu are putere absolută –, omniștiința – Dumnezeu știe totul –, omniprezența – Dumnezeu este prezent peste tot –, transcendența și imanența – Dumnezeu este dincolo de lumea creată, fiind prezent în această lume. Dumnezeu este o ființă relațională care interacționează cu creația sa. În teologia creștină, Dumnezeu nu este doar Creatorul, ci și Mântuitorul și Mângâietorul, accesibil prin rugăciune și revelație. Noțiunea de „Dumnezeire” este, însă, mai largă și mai puțin specifică. Ea desemnează fie o calitate intrinsecă – Dumnezeire definește natura sau esența divină, care caracterizează ființe sau realități care aparțin domeniului sacrului sau transcendentului, fie un set de zei – în religiile politeiste (hinduism, mitologia greacă și romană), „dumnezeirea” se referă la zei și zeițe, care posedă atribute divine fără a întruchipa neapărat perfecțiunea sau atotputernicia Dumnezeului monoteist, fie o abstractizare filosofică – în filosofie, divinitatea poate fi considerată un principiu universal, o forță cosmică sau o primă cauză impersonală ca în neoplatonism sau în taoism. Mai exact, „Dumnezeirea” indică o categorie sau calitate conceptuală, în timp ce „Dumnezeu” desemnează o ființă singulară și specifică. Dumnezeu este o ființă necesară, a cărei existență este necondiționată și independentă. De exemplu, în metafizica lui Toma d’Aquino, Dumnezeu este „Actul pur” (actus purus), sursa oricărei ființe. Pe de altă parte, Dumnezeirea poate fi considerată ca o proprietate sau stare a ființei, aplicabilă și altor entități sau realități. Dumnezeu este un subiect cu conștiință și voință, în timp ce Dumnezeirea este o calitate sau un concept general. Aceasta corespunde unei distincții între ființă – Dumnezeu ca entitate personală – și esență – Dumnezeirea ca natură divină.

Dumnezeu, gândit în termeni personali, implică o relație cu umanitatea – paternitate, iubire, dreptate. Dimpotrivă, Dumnezeirea definită în cadrul unor gândiri precum panteismul sau agnosticismul, este considerată ca o forță impersonală sau un atribut inerent al universului. De exemplu, la Spinoza, termenul „Dumnezeu” este echivalent cu „natura” (Deus sive Natura), dar își pierde caracterul personal. În mod similar, în hinduism, conceptul de Brahman reprezintă o Dumnezeire universală, fără formă sau personalitate distinctă.

În religiile monoteiste, Dumnezeu este singura sursă a Dumnezeirii. Dumnezeirea este o calitate care îi aparține numai lui Dumnezeu, iar toate celelalte manifestări – îngeri, minuni, sfinți – derivă din El. Această distincție protejează ideea de unicitate și transcendență divină. În creștinism, această idee este aprofundată de doctrina Trinității: Dumnezeu este unul în esență – Dumnezeire, dar tripersonal –Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Astfel, divinitatea este împărțită între cele trei persoane divine, rămânând în același timp indivizibilă. În religiile politeiste, însă, divinitatea este o calitate împărtășită între mai multe ființe, fiecare cu atribute și sfere de influență specifice. De exemplu, în mitologia greacă, Zeus întruchipează regalitatea cerească, Poseidon marea și Atena înțelepciunea. Acești zei și zeițe posedă Dumnezeirea, dar existența lor este contingentă și limitată în comparație cu cea a unui Dumnezeu absolut. În tradițiile mistice, distincția dintre Dumnezeu și Dumnezeire este neclară. Dumnezeirea este o prezență sau o realitate universală care pătrunde toate lucrurile. Această perspectivă este vizibilă în sufismul islamic, unde Dumnezeu (Allah) este atât transcendent și imanent, și în neoplatonism, unde „Unul” este o sursă difuză a divinității.