Reacții la căldicel  – Republica lui Dumnezeu

Două persoane pe ale căror păreri pun preț conștient fiind că reciproca nu e adevărată, mă atenționează cu tâlc. Una nu crede în Dumnezeu și la afirmația mea că societatea, cultura și viziunea despre lume și viață ale Europei și vestului în general sunt construite pe fundația gândirii iudeo-creștine, mi-a decretat fără echivoc că am vederi foarte înguste. Ce am înțeles eu de fapt a fost că în ochii acestei persoane sunt nici mai mult nici mai puțin decât un închipuit cu pretenții de teolog amator. Am fost surprins că cineva foarte citit și elocvent în scriere nu are o temelie filosofico-religioasă de bază care să recunoască acest truism pe care nu l-am inventat eu. Dacă citește acest articol, îi recomand să caute filozofi sau istorici cum ar fi Tom Holland, Francis Schaeffer sau Alexis de Tocqueville ca să mă rezum numai la câțiva, cu toate că sunt mult mai mulți. Chair și Friedrich Nietzsche vorbesc despre acest aspect al culturii și stilului de viață european, el fiind un critic al creștinismului.

După turul întâi de la prezidențiale am făcut câteva afirmații pe Facebook pe care le-am șters tot la admonestarea persoanei în cauză pe motiv că aș fi un formator de opinie care nu-și poate permite să emită păreri în mijlocul alegerilor de pe poziția de președinte de secție de votare. I-am dat dreptate, mai ales că hienele digitale mă așteptau la cotitură iar eu nu m-am putut abține de a le răspunde atacurilor la persoană altfel decât similar. A fost o eroare din partea mea, recunosc, cu amendamentul că cine se obosește să afle scopul profilului meu de pe facebook va descoperi instantaneu că toate insultele și injuriile pe care mi le adresează le primesc stoic în contextul studiului pe care-l fac în materie de gândire critică.

Cealaltă persoană, prieten drag, crescut în biserica adventistă pe care nu o mai frecventează de ani de zile (pe bună dreptate aș zice eu!) îmi reamintește de faptul că odată cu acceptare vocației de lider spiritual, mi-am pierdut dreptul de a-mi exprima opinii politice în public. Această părere am regăsit-o aproape obsesiv pe soșălmedia în ultimele două săptămâni. Epigonii scripturii cereau insistent fețelor bisericești să se bage într-o scorbură a gândirii până după trecerea alegerilor, și considerau această poziție ca divină, adică un ordin venit de la Dumnezeu însuși pe care ei fuseseră chemați să-l reamintească păcătoșilor ca mine. În apărarea prietenului meu drag, afirm că acest gen de abordare prin care pastorul are voie să aibă păreri politice atâta timp cât le știe numai el și Dumnezeu este cauza principală a ipocriziei bisericești care l-a determinat chiar pe el să nu își mai dorească vreo asociere cu religia organizată. Altfel spus, el mă îndeamnă pe mine să fac ce mulți preoți sau pastori au făcut de-a lungul anilor gonind oameni ca prietenul meu din catedrale și capele crezând că ipocrizia este o virtute (am înțeles că nemulțumirea lui era că mă suspecta de coalizare cu inamicul, adică mă percepea ca pe un suporter al candidatului satană de serviciu, că dacă eram perceput, subliniez cuvântul perceput, de partea cealaltă poate că mi s-ar fi dat voie să exprim păreri). A spune ce nu crezi și vice-versa este nedemn de orice om care își dorește o statură cât de cât onorabilă, iar la lideri religioși găsesc această atitudine soră cu omorul intenționat. Cum am zis deja, ambii m-au ajutat să văd mai clar mocirla în care ne place să ne bălăcim ca oameni cu ceva carte și cu pretenții de posesori de materie cenușie la o capacitate optimă.

Să mă explic încă o dată fără echivoc, fără patimă sau afinități doctrinare de politică românească. Am păreri politice, mă consider oarecum de dreapta (dacă și dreapta o mai fi ce cred eu că este, o dreaptă influențată de crezul creștin). Prin urmare, socialismul cu față diabolică, dar cu pretenții umaniste, mă agasează și mi se pare respingător. Ideea că statul este responsabil de bunăstarea mea și, pe cale de consecință, îndreptățit să-mi controleze viața, este străin de felul în care înțeleg eu scriptura. Prefer un capitalism în care comunitatea și familia au grijă efectiv de cei vulnerabili, copii, bătrâni, bolnavi, invalizi etc. și unde statul stă în banca lui ajutând numai când este solicitat explicit. Socialismul vest european este o struțo-cămilă creată de neomarxism și depărtarea de valorile despre care am vorbit un pic mai sus. Se poate pune și pe seama dezastrului lăsat în urmă de cel de-al doilea război mondial, dar nu acesta e subiectul pe care vreau să-l dezvolt. Nu este o simplă întâmplare sau un accident sociologic că în vestul european creștinismul este deja în minoritate și nu văd semne de redresare. Ceea ce nici vestul sălbatic nu a văzut s-a întâmplat în Romania pe 6 decembrie 2024. Ce va urma, vom vedea, mulți cunoscuți se îndreaptă spre aeroporturi pentru a merge in România să-și exprime dezamăgirea cruntă împotriva unui stat depășit de situație.

Decizia de anulare a alegerilor nu este neobișnuită, chiar și Kenya a trecut prin acest supliciu, și culmea, un adventist în calitatea lui de Președinte al Înaltei Curți de Justiție și Casație (am făcut o aproximare a funcțiilor, Chief Justice în Kenya) a anulat o rundă de alegeri prezidențiale (cei care nu recunosc sarcasmul pot sări peste acest paragraf).

Ceea ce mă pune foarte mult pe gânduri este nu atât decizia în sine și nici măcar consecințele. Mă îngrozește motivarea acestei decizii pe care aș rezuma-o la cuvântul tentativă.

Procesele de intenție erau apanajul tribunalelor comuniste în istoria recentă. Nu contează dacă ai făcut ceva, important este ce cred eu că ai în minte, chiar dacă este numai în imaginația mea. Ca unul care am fost debarcat de comandanții mei de atunci în Piața Palatului din București pe 22 decembrie 1989, adică acum 35 de ani, cu un Kalașnikov destul de bunicel și muniție de război la liber, pot spune că ce face CCR-ul azi prin comparație este o glumă proastă. Vreau să spun că am trăit pe propria-mi piele efectele manipulărilor informaționale la cote foarte înalte. Teroriștii predicați la radio și televiziune s-au evaporat și nimeni nu știe unde au dispărut. Singura certitudine este la Pieptănari în așa zisul cimitir al Eroilor revoluției. Faptul că ucigașii nu au dat niciodată socoteală de moartea lor este secundar, ei au avut curajul de a privi moartea în față și își merită statutul de eroi. Cu siguranță că voi reveni asupra subiectului pe măsură ce vor apărea și alte elemente bancale.

Să mă lepăd de un politician ar fi ca și cum l-aș promova din punct de vedere al marketingului. Știți dumneavoastră povestea cu reclama negativă: este tot reclamă. Nu mai menționez că orice aș zice tot nu voi fi crezut și cel mai probabil cititorul știe mai bine ce vreau eu să zic, chiar dacă nu exprim. Eu spun una dar intențiile… știți dumneavoastră cu mult mai bine ce eu nici măcar nu am gândit dar ar fi posibil să gândesc pe viitor… În loc să mă delimitez de politicieni sau să condamn oameni nevinovați, eu vă prezint perspectiva de unde privesc și voi puncta problemele pe care le-am exprimat deja sumar pe Facebook.

Rețelele de socializare. Nu există nici o dovadă științifică, cercetată serios de specialiști din acest domeniu ajutați de experți din domeniile înrudite, care să ne dea formula matematică reală și corectă, ecuația care determină câte voturi sunt la un like sau la un share, sau la o vizionare. Există formule, dar ele sunt ipotetice, probabilistice, nici o situație nu este identică cu alta, așa că studiul acesta va continua multă vreme. Ea aș asemăna acest domeniu de studiu cu cercetarea cancerului, dacă cineva ar afla leacul, ar fi erou mondial, dar până atunci, oncologii fac și ei ce pot cu ce au. Tot ce se vinde pe piață este bazat pe presupuneri, predicții, profeții dacă doriți, vândute în poleială aurie imaginară de magnați cu potență financiară și ignoranță digitală care se visează eminențe cenușii ale viitorului președinte. Toți au eșuat, iar eu nu mă mir, dimpotrivă. Am fost oarecum implicat în campania unui alt candidat și pentru că am împărtășit deja cu echipa părerea mea de cunoscător, vă spun și dumneavoastră. Comunicarea, administrarea rețelele sociale, saiturile partidelor și ale candidaților sunt ținute sub cheie de câte un baron care încasează sume enorme, eliminând orice competiție externă și marginalizând orice posibil ajutor intern. De ce? Tocmai din motivul enunțat mai sus, și anume pentru că este extrem de greu spre imposibil să cuantifici rezultatele. Partidele mari au decartat abonaților politici milioane de euro pentru campania digitală și au obținut rezultate modeste (chiar dezastruoase!), dar pe ei nu-i mai ia nimeni la bani mărunți cu privire la raportul euro/vot. Eu estimez anecdotic, cam zece mii de euro pentru un vot, dar repet, este o presupunere care poate fi chiar malițioasă. În lumina celor de mai sus, când aud platitudini de genul, influență externă, implicare actori statali si non-statali, campanie digitală ilegală, și multe alte expresii perorate de analfabeți digitali, înțeleg si mai bine gravitatea limitelor. Utilizatorii poate că acceptă explicația, dar nu este singura, atunci când ne informăm mai mult. Vizualizările de pe TikTok nu se traduc în voturi decât în imaginația ignoranților. Chiar și o aritmetică simplă ar trebui să ne pună pe gânduri, raportat la numărul de vizualizări: voturile au fost infime, sute de milioane de vizualizări au produs două milioane de voturi. Cum se explică aceasta?

Comunicarea. Aici sunt foarte multe de spus, mă rezum doar la câteva aspecte care mi-au trezit interesul. Niciodată în istoria post-decembristă a României prezența lui Dumnezeu nu a fost nici pe departe parte din discursul politicienilor cum a fost în ultimele săptămâni. Cel care l-a luat pe Dumnezeu ca și laitmotiv de campanie a atras simpatia unui public în lehamite de Dumnezeul bisericilor. Mai mult decât atât, se pare că cine l-a consiliat, a fost sau au fost foarte buni cunoscători ai sufletului unui segment important dintre români. Nu este teoria mea, este a altor specialiști pe care o înțeleg foarte bine și tind să o îmbrățișez. Nici unul dintre ceilalți candidați nu și-au asumat riscul de a-l avea pe Dumnezeu pe buze la fiecare a treia frază. Poate că ar trebui să ne întrebăm de ce? Georgescu nu este mai practicant decât Ciolacu sau Ciucă, în schimb a fost mult mai lejer în a-și asuma o parte a vieții lepădată de ceilalți și anume credința. Aici nu a avut contracandidat, a alergat singur pe pista de concurs. A fost criticată lipsa de coerență a lui Lasconi, eu nu am analizat nici unul dintre discursurile domniei sale cu excepția declarației de după anulare în care îl implică într-un final și pe Dumnezeu. De Ciolacu nu se va dezlipi insulta că cei din afară sunt acolo pentru că nu au o meserie. Comunicarea este nu numai o știință, este o artă. Georgescu s-a folosit de aceasta bătând monedă pe Dumnezeu și credință în ciuda unui discurs fără strălucire sau chiar confuz.

Factorul uman, poporul. Acesta este factorul determinant și cel mai relevant. Am vorbit cu sute de persoane în ultimele zile, și toți, la unison, și-au exprimat dorința de a-l vota pe Georgescu. Pentru că televiziunile mari, care și-au pierdut de ceva vreme orice credibilitate, făceau o campanie anti-Georgescu, mulți au spus în sinea lor „las’ că vă arătăm noi la vot”. Cel puțin diaspora, în aceasta campanie, s-a simțit batjocorită, hulită și umilită ca niciodată înainte. În esență, argumentul a fost că votanții împotriva sistemului politic corupt, sunt niște idioți care nu au știut spre ce filmulețe de pe TikTok să se îndrepte și acum le corectăm noi, statul, vederea cu forța. In urma discuțiilor cu aceste sute de votanți din diaspora, am înțeles că si dacă Popei Marinarul era printre candidați primea votul lor cu mult înaintea politicienilor de carieră, care au intrat în politică pentru că nu aveau o meserie. O lecție trebuie învățată: efortul sincer de reparare a ceea ce a stricat politica mainstream, încrederea. Starea spitalelor, a școlilor, a universităților din România sunt probleme reale, fără răspuns.

Prin urmare, decizia Curții Constituționale poate fi corectă, valabilă, chiar justificabilă. Motivația servită publicului este deplorabilă, are iz de manipulare și ciontește reputația deja sfărâmată a clasei politice din România. Asta este ceea ce este contestabil. Chiar și adevărul are nevoie să fie comunicat logic, coerent și sincer, altfel se transformă în orice altceva numai în adevăr nu.

Pentru cei care au contextul la îndemână, vă propun un scenariu pe care vă las pe dumneavoastră să-l catalogați cum ați face-o oricum. Vin în fața dumneavoastră cu propunerea că la 22 octombrie 1844 nu s-a întâmplat nimic, nici măcar în cer, deoarece pe pământ cu siguranță așteptările unora au fost spulberate. Cum așa? Foarte simplu, nu am suficiente dovezi biblice care să susțină această supoziție, și înclin mai degrabă să cred că a fost o manevră subtilă, umană, de a acoperi o eroare monumentală în interpretare. Și de atunci, cu toate că nu se mai predică acest subiect în bisericile adventiste ca altă dată, noi tot stăm agățați de această interpretare, poate-poate se întâmplă ceva. Este o interpretare plauzibilă, care se construiește pe absența unor dovezi palpabile. Nu uităm că inițial a fost eminamente ridicată pe temelia invizibilă a credinței. Ce credeți că se va întâmpla cu mine și calitatea mea de membru al bisericii, las la o parte calitatea de pastor? Vă spun de pe acum, revizitați cazul Desmond Ford să vă lămuriți singuri. Cam așa sunt lucrurile și cu anularea alegerilor noastre. Tot angrenajul este construit pe credința că ce spun serviciile secrete străine este adevărat, iar noi avem datoria să îi credem pe cuvânt. Nu vor fi aduse niciodată dovezi clare, totul este circumstanțial dacă nu înscenat. Dovezile clare nu se pot produce, deoarece este o misiune imposibilă. Vă mai amintiți cum Elena Ceaușescu cerea obsesiv DOVADA acuzației de genocid, iar Gelu Voican Voiculescu apela la sloganuri fără noimă juridică dar care erau îmbrățișate de tot poporul? Dintre toate statele din fostul bloc comunist, noi suntem singurii care ne-am executat dictatorii în urma unui proces greu de descris în termeni juridici. La vremea aceea, dacă aș fi fost selectat să fac parte din plutonul de execuție, aș fi apăsat pe trăgaci fără să mă gândesc de două ori. Azi, m-aș pune scut în fața celor doi și aș cere o judecare potrivită noțiunii de om, un proces care ne-ar scoate la iveală propria demnitate și respectul pentru dreptate și justiție, ar fi fost dat de exemplu lumii întregi. Rezultatul, efectele ar fi fost aceleași, dovezile existau și puteau fi adunate rapid. Metoda este ce mă face să-mi fie rușine de calitatea mea de om, nu o mai menționez pe cea de urmaș al lui Hristos.

Cam tot așa s-a întâmplat și cu Domnul Isus. A fost judecat rapid, i s-a pus în cârcă un proces de intenție și a fost executat pentru binele poporului. El s-a întrupat cu misiunea clară de a fi răstignit, moartea Sa ar fi avut loc oricum, numai că felul în care a fost crucificat ne scoate mai mult la lumină starea noastră decăzută, subumană, rușinoasă și lamentabilă.

Întreb și eu reprezentanții statului român implicați în această cabală politico-legislativă – așa v-ați propus să rămâneți în cărțile de istorie? Există posibilitatea să aveți dreptate, pe fond, nu o neg. Dar cu o astfel de abordare vă asigur că numele dumneavoastră vor ateriza în coșul de gunoi al istoriei. Ce păcat, puteați să fiți puși alături de voievozii noștri cei mai de seamă, dar istoria v-a luat-o înainte și v-a pregătit tomberonul unde veți sălășlui pentru posteritate. Mare tragedie este că eu v-aș mai da o șansă, dar nu am autoritatea necesară…