Retorica și Profeția – Republica lui Dumnezeu

Mediile creștine au fost foarte tăcute cu privire la conflictul din Orientul Mijlociu din motive pe care pot să le înțeleg, dar nu sunt sigur că vreau să le accept. Loialitatea față de Israel se transformă pe zi ce trece în complicitate și dincolo de pagubele irecuperabile măsurate în vieți nevinovate, irosite fără nici un rost, tragedia cea mai mare se petrece în mințile noastre. Dezvoltăm o imunitate la durere, la nedreptate, la cruzime chiar, mai mare decât putem să evaluăm acum. Totodată, valorile noastre se aliniază unui tip de gândire primitiv, unde Amalec a devenit adjectiv comun pentru necunoscătorii Scripturii iar premierul israelian Netanyahu formatorul de opinie global. E o problemă de timp până când aceste inepții vor deveni normă de viețuire pentru o bună parte a omenirii.

În treacăt fie spus, există în America un grup de creștini sioniști, conduși de John Hagee, care interpretează Biblia într-un mod ciudat, literal, când ar trebui simbolic și vice-versa, pentru care conflictul acesta ar avea importanță profetică. Escatologia lui Hagee și a multor alți predicatori evanghelici este dependentă de Israel ca stat. Nu critic din punct de vedere teologic aceste calamități interpretative, spun doar că dacă nu ar fi periculoase poate că ar fi hilare pentru cunoscători. Nu pot totuși să accept că lumea creștină este atât de nepăsătoare la suferința, foamea și mizeria a milioane de copii și femei care sunt prinși între politica extremistă de la Ierusalim și teologia deviantă din America. Casa Albă a transmis săptămâna aceasta un mesaj clar Israelului că nu vor mai primi arme dacă nu dau voie ajutoarelor umanitare să ajungă în Gaza în următoarele 30 de zile. Nu știu ce credeți dumneavoastră despre acest episod, pentru mine este o mostră de negură mentală. Supraviețuirea acelor copii și a mamele lor este monedă de schimb pentru rachete și muniție. Nu mai amintesc de faptul că Israelul este piedica, bariera, gardul care izolează Gaza de viață la propriu.

Dacă a fi poporul ales presupune vărsare de sânge nevinovat pentru realizarea unor obiective politice, ideea de Dumnezeu, așa cum am dezvoltat-o din citirea Scripturii, este nulă și neavenită. Nu vreau sa am de-a face cu un asemenea Dumnezeu și nici cu aleșii Lui.

Adventismul a fost și este mut la propriu în această privință. Nu numai în Romania, dar la nivel global. Zilele acestea se desfășoară consiliul de toamnă al bisericii mondiale și lideri de pe toate meridianele s-au adunat la Silver Spring pentru discuții și plănuire. Gaza și Libanul nu au fost pe agendă, noi avem treburi mult mai importante de discutat. Această detașare de lumea reală ridică un mare semn de întrebare pentru valoarea pe care noi o punem asupra vieții. Dacă preocuparea pentru viața viitoare se traduce prin nepăsare pentru semenii noștri în viața de aici și acum, atunci poate că ar trebui să schimbăm strategia de marketing pentru vânzarea vieții viitoare, deoarece și-a pierdut orice valoare.

Media ne prezintă din ce în ce mai des, declarații de amenințare din partea liderilor ambelor tabere. Îmi veți spune că aceasta este cultura locului, este o manifestare a unei mentalități de orient mijlociu, chiar și David și Goliat au avut un schimb de replici înainte de lupta propriu zisă. Chiar și așa, lupta nu se câștigă la televizor ca alegerile generale, ci pe câmpul de bătaie.

Apoi, avem comentatorii care sunt de părere că Israelul va învinge axa răului. Nu sunt sigur din ce filme se inspiră aceștia, cert este că Israelul nu a fost vreun imperiu în istorie, dar Persia a fost. Mai mult decât atât, Cir a eliberat evreii din robia babiloniană, nu invers, iar reconstruirea templului a fost decretată tot de către un conducător persan. Din ce unghere ascunse ale istoriei au scos unii ideea că Iranul este un vagabond pe cale să fie disciplinat de poliția divină a Israelului eu nu știu, văd doar că internetul e plin de profeți siguri pe ei că sfârșitul regimului de la Teheran este iminent.

Din câte îmi amintesc eu, aleșii au fost chemați la o lucrare mult mai importantă decât la avea un stat, sau un imperiu. Parcă trebuiau să-l reprezinte pe Dumnezeu pe toată planeta, sau cel puțin așa am interpretat eu ce am citit prin Biblie. A fi ales, pus deoparte, uns, chemat, astea sunt chemări solemne, nu manifeste politice. Conform Scripturilor, binecuvântarea pământenilor depindea de ei, sămânța lui Avraam. Spectacolul trist din Orientul Mijlociu sugerează orice, mai puțin binecuvântarea tuturor familiilor pământului de urmașii celui scos din Ur.

Alți profeți sunt de părere că zilele Israelului ca stat așa cum îl cunoaștem azi sunt drastic numărate. Nu ar fi o noutate, ca stat modern, Israelul nu e prea bătrân, este cam de vârsta mamei mele. Dar ștergerea de pe hartă a statului Israel nu ar fi nici o tragedie, nici vreo împlinire a vreunei profeții chiar și apocrife. Ar fi cel mult o consecință a propriei îngâmfări, în fond și la urma urmei nu ar fi prima dată în istorie când chiar Dumnezeu i-a dat pe mâna Filistenilor deoarece nici chiar El, bunuțul, nu le mai putea tolera aroganța spirituală.

Și astfel ne întoarcem la o argumentare retorică menită a ajunge nicăieri. Cauzele acestei reveniri la punctul inițial sunt complexe, dar pentru simplificare, eu văd ca motiv al tăcerii noastre o interpretare superficială a profețiilor apocaliptice. Aud pe unii frați, oameni buni altfel, care citează fraze auzite de pe la amvoane cum ar fi în zilele de pe urmă sângele va fi până la zăbala cailor (Apocalipsa 14.20) ca o fatalitate inevitabilă a timpului așa numitului sfârșit. Această remarcă din Apocalipsă nu sugerează nici măcar voalat un conflict armat în regiune. Este un limbaj simbolic, care ne zugrăvește o metaforă a judecății divine asupra Pământului, nicidecum un rezultat al nebuniei unui politician.

Totuși mie nu îmi dă pace întrebarea de ce suntem indiferenți la suferința celor afectați? Răspunsul vine tot din Scriptură, Matei ne spune în capitolul 24 că din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci. Se pare că există o relație logică între fărădelege și dragoste, când una crește, cealaltă scade sau se răcește. Antidotul acestui tip de normal vine din partea Mântuitorului care ne poruncește să ne iubim chiar și vrăjmașii, să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc, și puteți afla mai multe în evanghelia după Matei la capitolul 5. Domnul Isus nici măcar nu se sfiește să denunțe învățăturile erudiților vremii cum că trebuie să-i iubești pe ai tăi și sa-i urăști pe dușmani. Contextul e clar, voi să nu vă luați după predicatori ca Netanyahu, voi să vă iubiți vrăjmașii.

Îndrăznesc să fac și eu o predicție, cu riscul de a fi catalogat profet fals: sfârșitul nu-i aici. Sfârșitul lumii nu depinde de noi decât în măsura în care vrem să ne autodistrugem, și cred că putem. Tolerarea chiar și tacită a atrocităților din jurul nostru, ne va congela și ultimul dram de iubire rămas în noi după interpretarea profețiilor. Împărăția lui Dumnezeu este clădită pe iubire, nu pe profeție. Profeția ne-a fost dată mai degrabă ca să ne zorească în practicarea iubirii. Dacă sfârșitul e aproape, de ce amânăm iubirea vrăjmașilor? Cine va răbda până la sfârșit zice Matei, va fi mântuit. Să răbdăm ce, nebunia lui Netanyahu? Cine va răbda tentației de a-și îngheța iubirea față de aproapele scuzând răcirea cu nelegiuirea celorlalți, cel care va răbda asaltului nelegiuirii prin iubire, acela va fi mântuit.

Poate că nu mă aude nimeni, dar eu am rupt tăcerea, și sper să nu mă opresc aici.