Introducerea Evangheliei după Ioan
În Geneza 1, crearea lumii se realizează prin cuvântul divin: „Dumnezeu a zis: Să fie lumină! Și a fost lumină.” (Geneza 1:3). Această formulă se repetă pentru fiecare etapă a creației. Dumnezeu, prin puterea Cuvântului Său, aduce la existență tot ceea ce există. Acest „Cuvânt” divin are deci o putere performativă, o capacitate de a numi existența din nimic. Acest concept are implicații teologice profunde: limbajul lui Dumnezeu nu numai că descrie realitatea, ci o creează. În Ioan 1, figura centrală a Logosului este introdusă în primul verset prin: „La început era Cuvântul (Logos), și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. » (Ioan 1:1). Termenul Logos în greacă, adesea tradus prin „Verb” sau „Cuvânt”, are un înțeles bogat. Nu desemnează doar vorbirea sau cuvântul, ci și principiul rațional, ordinea cosmică și înțelepciunea divină. Ioan, într-un context influențat de gândirea elenistică, îmbină acest concept de Logos cu cel al Cuvântului creator al lui Dumnezeu. Ca și în Geneza, Logosul este instrumentul prin care totul a fost creat: „Toate lucrurile au fost făcute prin El și fără El nu s-a făcut nimic din ceea ce a fost făcut”. (Ioan 1:3). Unitatea de gândire este aici manifestă: în ambele texte, crearea lumii nu este produsul unui proces natural, ci decurge direct din Cuvânt sau din Logosul divin. Acest Logos întruchipează atât înțelepciunea creativă, cât și ordinea subiacentă care structurează realitatea. În aceasta, putem vedea o metafizică a creației care unește aceste două texte: tot ceea ce există provine dintr-un act intenționat și rațional din partea lui Dumnezeu.
O altă paralelă izbitoare între Geneza 1 și Ioan 1 constă în importanța acordată luminii. În Geneza 1, Dumnezeu creează lumină în prima zi: „Să fie lumină! » (Geneza 1:3). Această lumină precede crearea stelelor, ceea ce sugerează că reprezintă mai mult decât un simplu fenomen fizic. Este primul act divin de organizare și separare de haos și, prin urmare, un simbol al vieții și al ordinii. În Ioan 1, lumina capătă de asemenea o dimensiune fundamentală: „În El (Logosul) era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina strălucește în întuneric și întunericul nu a primit-o. » (Ioan 1:4-5). Aici, lumina reprezintă viața dată de Dumnezeu prin Logos, precum și revelația divină. Această lumină, care luminează oamenii, este o forță activă care luptă împotriva întunericului spiritual. În Geneza, este ordinea inițială care permite vieții să înflorească în cosmos. În Ioan, ea este identificată cu Logosul, sursa vieții și a adevărului care luminează omenirea. Lumina simbolizează astfel atât creația fizică, cât și revelația spirituală.
O altă unitate între aceste două texte constă în modul în care ele prezintă relația lui Dumnezeu cu universul. În Geneza 1, Dumnezeu este transcendent: el creează lumea prin Cuvântul Său, rămânând deasupra și în afara creației sale. Dumnezeu vorbește și lucrurile se întâmplă. El ordonă universul dintr-un plan superior. Acest Dumnezeu transcendent este un arhitect cosmic care stabilește ordinea obiectivă din haos. În Ioan 1, există o imanență divină care iese la iveală: Logosul care a fost cu Dumnezeu devine „trup” (Ioan 1:14). Aceasta înseamnă că principiul creator divin nu este doar transcendent, ci intră în istoria omenirii în persoana lui Hristos. Această trecere de la transcendență la imanență marchează un punct de cotitură fundamental în teologia creștină. Dumnezeu, ca Logos, se apropie de umanitate, dezvăluind astfel nu numai structura universului, ci și iubirea și mântuirea. Geneza 1 și Ioan 1 sunt expresii complementare ale aceleiași gândiri despre Dumnezeu: pe de o parte, un Dumnezeu creator și transcendent, care vorbește și organizează universul, și pe de altă parte, un Dumnezeu imanent, care intră în creația lui pentru a oferi răscumpărare și iluminare.
În fine, cele două texte abordează problema Ființei și a devenirii într-un mod complementar. În Geneza 1, creația este un proces de stabilire a ființei din haos. Fiecare act de creație stabilește categorii ontologice distincte – lumină și întuneric, pământ și cer, ființe vii și oameni. Lumea devine treptat ordonată prin distincții clare, după un model în care Dumnezeu este principiul ființei și al devenirii. În Ioan 1, Logosul este nu numai sursa ființei, ci și dătătorul de viață. Logosul este atât originea creației (în sensul Genezei), dar și cel care continuă să acționeze în lume, prin întrupare. Ceea ce a fost la început ca principiu al ființei, devine în istorie un agent de transformare și mântuire. Aceste două perspective se reunesc în aceeași gândire a ființei: Dumnezeu este la originea oricărei existențe, dar existența nu este o stare fixă. Ființa este devenire, iar această devenire este orientată spre un scop – plinătatea vieții și a luminii în revelația Logosului.
Ioan 1 ca și Geneza 1 gravitează în jurul puterii creatoare a Cuvântului divin, simbolismul luminii și tensiunea dintre transcendența și imanența lui Dumnezeu. Textele de aici sunt expresia dinamică a unei credințe pentru care ființa, stabilită de Dumnezeu, se desfășoară în istorie și își găsește plenitudinea în revelația Logosului.