Semne ale naturii divine

Sunt miracolele din Evanghelii o dovadă a divinității lui Isus sau ele necesită o condiție prealabilă esențială, aceea a credinței, pentru a fi recunoscute ca atare?  

Într-o abordare strict științifică, miracolele pot fi definite ca evenimente care contrazic legile naturale cunoscute sau care scapă explicațiilor raționale actuale. Știința se bazează pe observarea, repetabilitatea și modelarea fenomenelor naturale. O minune, prin definiție, scapă de această abordare ca eveniment unic și nereproductibil. Să luăm exemplul înmulțirii pâinilor, vindecării orbului sau învierii lui Lazăr.  Din punct de vedere științific, aceste evenimente ar putea fi interpretate ca neexplicabile sau de neînțeles, dar fără a le atribui neapărat un caracter divin. Multe anomalii din natură sau din medicină sunt observate fără a fi clasificate drept miraculoase. Pentru ca miracolul lui Isus să fie interpretat ca un semn divin, este necesar să existe deja o deschidere către ideea de supranatural. Această deschidere este hrănită de credință. Cu alte cuvinte, știința poate recunoaște că anumite fenomene ocolesc înțelegerea, dar numai credința ne permite să facem pasul interpretării acestor evenimente ca intervenții divine directe. Credința devine astfel o prismă prin care sunt interpretate evenimentele supranaturale. În cazul miracolelor, nu este nevoie doar de observarea unui fenomen ciudat sau inexplicabil. Trebuie să acceptăm ipoteza intervenției divine. Această acceptare este în sine o chestiune de credință. Fără credință, un miracol poate rămâne în domeniul anomaliei sau al inexplicabilului, dar nu poate fi interpretat ca un semn al divinității. Din punct de vedere științific, credința ne permite să punem ipoteza transcendenței și a intervenției divine. În absența credinței, un miracol poate fi respins ca irațional sau pur și simplu ignorat ca inexplicabil. Prin urmare credința este o condiție prealabilă pentru transformarea unui eveniment extraordinar într-un semn al divinității.

Din punct de vedere filozofic, rațiunea umană are limite. Rațiunea este adaptată pentru a înțelege lumea fenomenală, adică lumea accesibilă simțurilor noastre și capacităților noastre cognitive. Evenimentele supranaturale, precum miracolele lui Isus, se află prin definiție dincolo de acest cadru rațional. În acest context, credința apare ca un salt necesar dincolo de rațiune. Acest salt nu este irațional, ci pur și simplu depășește ceea ce rațiunea umană poate înțelege singură. Astfel, fără credință, o minune poate fi văzută ca o ruptură de neînțeles în ordinea naturală, dar cu credință poate fi interpretată ca o revelație a unei ordini superioare, divine. Filosofia pune la îndoială și scopul moral și scopul etic al miracolelor.

Miracolele sunt acte aleatorii sau rezultatul unei intenții divine? Un eveniment miraculos, cum ar fi vindecarea unui bolnav sau înmulțirea pâinilor, poate fi înțeles pe deplin numai în cadrul unei credințe care recunoaște bunătatea, dreptatea și dragostea lui Dumnezeu. Adică, pentru ca un miracol să fie văzut ca având o semnificație morală sau spirituală, el trebuie interpretat în lumina credinței într-un Dumnezeu binevoitor, iar acest lucru necesită credință. Miracolele lui Isus, luate în sine, sunt evenimente extraordinare, dar valoarea lor ca semne ale divinității se bazează pe recunoașterea acestei dimensiuni transcendente. Credința ne permite să acceptăm că realitatea nu se limitează la ceea ce este observabil, măsurabil sau explicabil rațional. Tocmai această recunoaștere ne permite să vedem un miracol ca o dovadă a prezenței și acțiunii divine.

În teologia creștină, miracolele sunt adesea considerate ca semne menite să întărească credința sau să stârnească credința celor care le observă. Totuși, Evanghelia arată că minunile, fără credință, pot fi înțelese greșit sau respinse. De exemplu, în propriul său sat, Nazaret, Isus a putut să facă puține minuni din cauza necredinței locuitorilor (Marcu 6:5). Acest pasaj ilustrează ideea că credința este necesară pentru ca miracolul să fie pe deplin realizat și interpretat ca un semn divin. Credința este mai mult decât o simplă dispoziție intelectuală sau emoțională. Ea este o formă de recepție spirituală care ne permite să recunoaștem acțiunea lui Dumnezeu în evenimente extraordinare. Fără această credință, miracolul își pierde funcția revelatoare. Revelația deplină a divinității poate fi primită doar de cei care au credință. Minunile, deși sunt semne obiective, nu sunt automat dovezi raționale ale divinității lui Isus. Ele cer o deschidere interioară, o acceptare a posibilității ca Dumnezeu să intervină direct în lume. Din această perspectivă, minunile sunt înainte de toate semne adresate unei credințe prealabile. Minunile nu „fabrică” credința, ci o solicită. În Noul Testament, miracolele lui Isus nu sunt doar evenimente izolate. Ele sunt spuse, meditate și transmise de cei care au credință. Comunitatea creștină timpurie a înțeles și a interpretat aceste minuni ca semne ale divinității lui Isus tocmai pentru că ea credea în El.