Lumină din sanctuar

Textul din Evrei 8:1-2 care spune: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt și al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul”, are în același timp nu numai o încărcătură teologică ci și una simbolică. Confuzia între sensul teologic și cel simbolic al textului ar fi expresia unei patologii de recepție. Comasarea celor două sensuri, însă, corespunde unei întreprinderi intelectuale toxice.   

Astfel în registrul simbolic, Marele Preot din acest text este considerat un simbol al autorității spirituale și al înțelepciunii. Aici, căutarea adevărului și a înțelepciunii este centrală. Hristos, ca Mare Preot, reprezintă punctul culminant al acestei căutări, o figură a înțelepciunii divine. A fi așezat la dreapta tronului Majestății divine sugerează atingerea unei stări superioare de conștiință și iluminare, stare pe care oamenii caută să o atingă prin ritualurile și munca lor spirituală. Adevăratul tabernacol ridicat de Domnul, nu de un om, simbolizează construcția interioară a templului spiritual. În registrul simbolic, membrii comunității sunt invitați să lucreze asupra lor, să-și construiască propriul templu interior prin virtute și înțelepciune. Distincția dintre sanctuarul ceresc și sanctuarele pământești reflectă diferența dintre lucrarea divină și lucrările umane. Adepții unei astfel de viziuni despre lume și viață își dau silința să se ridice dincolo de simplele construcții materiale la o înțelegere mai profundă a adevărurilor spirituale și universale. A fi la dreapta lui Dumnezeu este o poziție de onoare și putere și faptul că Hristos este așezat la dreapta Majestății divine este interpretat ca o metaforă a ascensiunii spirituale pe care fiecare membru al comunității speră să o realizeze. Ca slujitor al sanctuarului, Hristos joacă un rol de intermediar între Dumnezeu și umanitate. Registrul de înțelegere simbolică, în căutarea luminii și a adevărului, îi onorează și pe cei care servesc în rolul de ghid spiritual sau de învățător, ajutându-i pe ceilalți să obțină o înțelegere mai profundă a sinelui și a divinului. Menționarea adevăratului tabernacol stabilit de Domnul este o încurajare în căutarea depășirilor limitelor umane pentru a se apropia de divin.

În registrul teologic, înălțarea lui Isus este văzută nu numai ca o întoarcere la Tatăl, ci și ca o înălțare a umanității pe care și-a asumat-o. Stând la dreapta lui Dumnezeu, Isus ridică natura umană la comuniunea divină. A fi așezat la dreapta lui Dumnezeu înseamnă că Hristos este mijlocitorul nostru perpetuu. În teologie, această mijlocire continuă a lui Isus în Cer este esențială pentru mântuirea și sfințirea noastră. În registru teologic, Isus este slujitorul sanctuarului și al adevăratului tabernacol. Spre deosebire de sanctuarul pământesc, care era o umbră a realităților cerești, adevăratul tabernacol este cel stabilit de Dumnezeu în ceruri. Această participarea cerească și pământească în același timp pune un accent puternic pe realitatea sacramentală și mistică a participării credincioșilor la viața cerească. Isus, ca Mare preot, a inaugurat un legământ nou și mai bun, în care sacrificiul nu mai este repetitiv, ci unic și perfect. Acest nou legământ se bazează pe sacrificiul suprem al lui Isus pe cruce, care este făcut prezent în fiecare celebrare euharistică. Preoția lui Hristos este perfectă și completă, înlocuind sacrificiile imperfecte ale Vechiului Legământ. Aceasta îi invită pe credincioși să găsească în Hristos plinătatea mântuirii.

Desigur, aceste două registre pot fi confundate, dar suprapunerea lor indistinctă este tot atât de nocivă ca absența separării între biserică și Stat.