Motivați de speranță

Corespondența ideii de „speranță” cu „încrederea” despre care este vorba în textul din Isaia 25:9 – „Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam; acum, să ne înveselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!” – constituie un fals retoric. Indiferent dacă falsul acesta este produsul voit al autorului sau rezultatul ignoranței sale, discursul care schimbă speranța cu încrederea și invers este un discurs care induce în eroare. Chiar dacă încrederea și speranța sunt ambele atitudini mentale pozitive, ele sunt diferite în natura și aplicarea lor. Încrederea se bazează de obicei pe experiențe trecute sau pe dovezi tangibile. Ea este rezultatul credinței în ceva sau în cineva datorită fiabilității sau consistenței demonstrate prin experiență în trecut. Ea implică un sentiment de certitudine sau securitate cu privire la rezultatul viitor al unei situații sau al fiabilității unei persoane. Încrederea se construiește în timp și poate fi influențată de interacțiuni directe, mărturii ale altora sau dovezi tangibile. Speranța este altceva. Ea este orientată spre viitor și implică optimism sau așteptări pozitive cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. Spre deosebire de încredere, speranța poate exista chiar și în absența unor dovezi tangibile sau a experiențelor anterioare directe. Ea este o atitudine bazată pe dorință, credință sau intuiție, mai degrabă decât pe fapte concrete. Speranța este o sursă de motivație și perseverență în momentele dificile, deoarece alimentează credința în rezultate pozitive în ciuda obstacolelor.

Prin urmare, nu este același lucru dacă vorbim despre a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos cu încredere sau cu speranță. Discursul lui William Miller despre a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos a fost un discurs al speranței și nu al încrederii. William Miller a sperat, a visat – în sensul pozitiv al termenului – că revenirea Domnului Isus Hristos va avea loc între 1843 și 1844. În baza lecturilor sale și în special pe fondul pasiunii pentru textele simbolice ale Bibliei – Daniel și Apocalipsa – el a sperat, a dorit, a considerat în mod intuitiv că sistemul său de interpretare va permite să anunțe lumii data revenirii Domnului Isus Hristos.

Această speranță este în raport direct cu apartenența lui William Miller la francmasonerie, realitate istorică adesea ignorată sau folosită în mod total greșit ca să alimenteze tot felul de teorii conspiraționiste. Pentru onestitate intelectuală și credibilitate denominațională adventistă, însă, trebuie notat și subliniat faptul că trecerea lui William Miller și a altor lideri prin cercurile dinamicei francmasonerii din Vermont și din staul New York este cea care a ghidat Millerismul, din care adventismul va fi una din ramuri. Legătura dintre Miller și think tank-ul masonic, și nimic altceva, explică interesul său pentru simbolismul sanctuarului și templului lui Solomon până la data întoarcerii lui Hristos între 1843 și 1844. Atribuirea acestei influențe francmasonice lui William Miller, dar și lui James White trebuie totuși contextualizată și ponderată pentru că milleriții și apoi adventiștii originari, printre altele, din francmasonerie, au avut un parcurs care nu este deloc diferit de cel al altor grupări religioase. În America, din secolul al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea, mai multe grupări religioase au fost inițiate de reformatori din sau aparținând francmasoneriei urmând aceeași traiectorie. Astfel, este cunoscută aderarea lui Joseph Smith, fondatorul mormonismului, la francmasonerie. Mary Baker Eddy, inițiatoarea Științei Creștine, avea și ea legaturi strânse cu francmasoneria, deoarece cel de-al doilea soț al ei era activ în francmasonerie. După moartea acestuia din urmă, ea a continuat să mențină legături strânse cu francmasoneria. De asemenea, sunt dezbateri și cu privire la legăturile dintre Charles Russell și francmasonerie fără însă ca acestea să fi fost stabilite oficial. Deci nimic excepțional în ceea ce privește inspirația francmasonică a calculelor lui William Miller.  

Integrarea metodologică a realității istorice în discursul millerit despre a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos, permite, însă, să înțelegem de ce în adventism speranța devansează încrederea, să înțelegem, de exemplu, de ce avem „Speranța TV” și nu „Încrederea TV”.