Elementul central: iubire sau egoism?

Încurajarea biblică „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41:10) este folosită de manipulatorii religioși pentru a fonda o mitologie modernă  prin reactualizarea miturilor iudeo-creștine despre strategiile lui Satana (sau ale Satanei, depinde de considerațiile de gen de care este atașat fiecare dintre noi) „de a înșela și de a distruge poporul lui Dumnezeu” afirmând că „cel rău speră că ceea ce nu reușește să obțină prin persecuție să câștige prin compromis”.

Ideea de persecuție, compromis și strategie tiranică nu este atașată originar personajului „Satana” în textul biblic. Cartea lui Iov (1-2), unde apare sub acest nume, desemnează personajul ca fiind adversar; el joacă rolul unui acuzator, al unui înger care vine din anturajul lui Iahve pentru a exercita dreptatea divină; cu siguranță, în râvna de a-și îndeplini misiunea, Satana apare ca un ispititor, dar și ca un procuror nemilos al dreptății divine. Literatura canonică a Vechiului Testament se preocupă foarte puțin cu povești despre Satana și evită cu grijă să-l plaseze pe cel rău într-o poziție antitetică față de Dumnezeu. Cel rău apare, la începutul istoriei omenirii, în momentul în care se configurează destinul protopărinților. Aici apare ca un șarpe ispititor, o creatură înzestrată cu putere mare de seducție, o creatură care îi conduce pe Adam și Eva la neascultare (Gen. 3), obținând un succes pentru care va fi răsplătit cu pedeapsă și blestem. În literatura intertestamentală, cum și inflexiunile semantice implicate de traducerea Septuagintei, se lasă însă îngerilor și demonilor un câmp de acțiune mai bogat. În aceasta deschidere găsim o gândire care se inspiră din adâncurile tradițiilor orientale care introduce variații multiple despre substanța și funcțiile satanice. Dar toate aceste speculații nu slăbesc trăsătura esențială a personajului „Satana”. Așa se explică faptul că mai târziu, fideli tradiției iudaice, Tertulian, afirmă că „Dumnezeu a făcut un înger, care s-a făcut diavolul” și Origene amintește că Dumnezeu este creatorul tuturor spiritelor care aveau posibilitatea de a deveni rele, iar unii s-au pervertit prin folosirea greșită a libertății lor. Această gândire, care implică o întreagă concepție a mântuirii și care respinge tentația unei interpretări dualiste, este preluată fără nuanță, de toată literatura creștină, și chiar cu o forță deosebită împotriva maniheiștilor și împotriva tuturor filosofiilor și predicilor dualiste. De asemenea, Lactantius și apoi Chiril al Ierusalimului consideră că Satana este primul păcătos.  

Ideea de persecuție, compromis și strategie apare în secolul al II-lea la Tertulian și în secolul al III-lea la Hippolit, Origene și Ciprian care analizează natura și actele luptei spirituale în contextul interpretării realității sociopolitice în care trăiau. În Cartagina și Roma, Tertulian și Hippolit au avut sentimentul de apartenență la o comunitate aflată sub presiune, întrucât o astfel de comunitate era recunoscută ca o minoritate activă și dinamică. Ei analizează cu o forță deosebită cazuistica prezenței demonice a timpului în piețe, în locurile publice, forumuri, băi, teatre, chiar și în case. Pentru ei Satana și îngerii lui au umplut întreaga lume. Pentru Hippolit Imperiul Roman nu era nimic altceva decât plagiatul diabolic al unității dorite și realizate de Mântuitorul. Hipolit se angajează să risipească optimismul naiv al celor care se bazează pe Apocalipsa lui Ioan (20, 3) și cred că balaurul este înlănțuit timp de 1000 de ani. El conturează o exegeză care respinge speranța milenaristă a unei domnii a sfinților asemenea lui Ieronim și Augustin care revine la textul Scripturii, observând că pericopa vorbește despre neamuri: dacă deci Satana a fost înlănțuit, este într-adevăr ca să nu înșele neamurile care constituie Biserica. Slăbirea speranțelor milenariste contribuie la mutarea analizei către lupta interioară a sufletului împotriva strategiilor satanice la lucru în societate.

Pe fondul istoric al acestei mutații interpretative a luptei spirituale în luptă cu Satana încarnat în actorii sociopolitici, sfințenia creștinului este considerată de exegeții vremii în raport cu autenticitatea mărturiei confirmată de acte asemănătoare cu cele ale lui Ilie atunci când i-a înfruntat pe profeții lui Baal. Prin urmare, sfântul, care primește puterea și harul lui Hristos, este valoros ca martor pentru că duce o luptă spirituală împotriva lui Satana. Ca rezultat al acestei gândiri, literatura hagiografică de atunci a transpus imaginea persecuției în război demonic și aceasta cu atât mai ușor cu cât în secolul al III-lea Satana era considerat inspirator al ostilității imperiale. Anton cel Mare, de exemplu, se luptă cu persecutorul Maximin și, imediat după răgazul păcii civile, regăsește adversarul său de o viață, negrul, egipteanul. Mai mult, imaginea agnosticismului creștin folosită deja de apostolul Pavel a cerut reprezentarea militantă a sfântului călugăr care luptă împotriva demonilor deșertului care pot lua o mulțime de forme, cea a unui gigant deformat, a fiarelor feroce sau figuri de seducție feminină care pot stârni iluziile mincinoase și fantezii multiple. Descrierea acestui război cu Satana, din care literatura creștină oferă multiple exemple, împrumută imagini din toată cazuistica intervenției diabolice în societate, din tot acest limbaj comun care exprimă diversitatea lumii invizibile care asediază omenirea în cotidianul ei prin persecuție, compromis și strategie malefică. Un exemplu grăitor este povestea în care Satana se prezintă la Anton cel Mare și îl întreabă de ce pustnicii îl blestemă tot timpul. Ca răspuns, călugărul întoarce acuzația. Recunoscându-și  înfrângerea Satana o va motiva totuși prin faptul că întregul pustiu este ocupat de rugăciunea pustnicilor. De aici învățătura că în lupta cu Satana, călugărul nu folosește tehnica și cunoștințele personale; El nu folosește tehnica și cunoștințele personale pentru că  el poartă în el harul divin, virtutea lui Hristos și a semnului crucii. Și prin aceasta poate demonstra în mod concret de unde provine puterea și biruința lui în conformitate cu textul biblic: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41:10)

Așa s-au născut miturile creștinismului timpuriu cu referințe biblice, dar în ruptură cu adevărul și dragostea. Așa se nasc și miturile creștine moderne ale luptei dintre iubire și egoism. Azi acestea pot începe așa: „Imaginează-ți că ești un păstor de capre pe coastele Muntelui Măslinilor, care străjuiește cetatea Ierusalim. Auzi voci și recunoști imediat glasul lui Isus. Ești uimit de ceea ce spune. În timp ce templul strălucește în razele apusului și lumina soarelui se reflectă în albul scânteietor al magnificilor pereți de marmură, Isus rostește apăsat: „Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Matei 24:2). Ucenicii sunt derutați, la fel ca tine. Ce legătură poate exista între cuvintele lui Isus și sfârșitul lumii, despre care au întrebat ucenicii? În distrugerea Ierusalimului descoperim o prefigurare a strategiei lui Satana atât de a înșela, cât și de a distruge poporul lui Dumnezeu la sfârșitul timpului.”

În continuare fiecare să compună cu propria lui iubire egoistă mai mult sau mai puțin sihastră.